„Voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele.” (Psalmul 23:6)

     Pentru unii dintre noi, dragostea lui Dumnezeu nu pare reală. Oare de ce? Poate, pentru că am încercat să facem din pământul acesta casa noastră. Și prin urmare, trăim în îngrijorare și frustrare. Doar atunci când vei avea imaginea corectă despre acolo, vei avea poziția corectă despre aici. Când înțelegi care este adevărata ta casă, moartea nu va fi pentru tine finalul, ci o trecere. În secunda următoare după ce vei fi murit, vei fi escortat în prezența lui Dumnezeu. Nici nu-ți vei da seama că ai murit! Nu ești răsuflat, ci transferat. Mai rapid decât o clipeală din ochi, treci dintr-o dimensiune în alta. Treci de la viața în acest timp și spațiu limitate la locuirea „în casa Domnului pentru totdeauna.” Cei mai mulți dintre noi nu vom muri brusc, în urma unui atac de cord, a unui AVC sau a unui accident de mașină. Pentru majoritatea dintre noi, moartea va veni treptat, pe măsură ce ne uzăm în timp. Vom simți cum corpul ni se deteriorează și se atrofiază și vom ști că ne apropiem de moarte. Apoi Dumnezeu ne va seta pe „modulul de tranziție” (dacă putem spune așa), care ne face să dorim și să iubim mai mult cerul decât pământul, așa că ne vom gândi: „Mi-ar plăcea ca Dumnezeu să mă ia acasă!” Poate ne va prefața gloria Sa și ne va lăsa să-L vedem pe Mântuitorul cum așteaptă să ne întâmpine! Când ne vom deschide larg brațele, vom dori ca această plecare să se producă mai repede! Vom spune asemenea psalmistului David: „Dar eu, în nevinovăţia mea, voi vedea Faţa Ta: cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău.” (Psalmul 17:15) Așa că, pentru copiii Domnului, „Casă, dulce casă” va fi acolo sus!

„Domnul este Păstorul meu… în toate zilele vieţii mele.” (Psalmul 23:1, 6)

     Majoritatea companiilor de asigurări sunt demne de încredere. Ele îți oferă acoperire în majoritatea anotimpurilor și necazurilor vieții. Dar nu toate companiile de asigurări sunt așa. În unele cazuri, în momentul în care ai o plângere împotriva lor, fie vor mări primele de asigurare, fie îți vor anula polița. Dar polița de asigurare pe care o ai la Dumnezeu este uimitoare. Prima de asigurare a fost plătită cu sângele Domnului Isus Hristos, pe cruce, când El a rostit acele cuvinte cutremurătoare: „S-a isprăvit!”, care înseamnă „plătit pe deplin.” Există multe feluri de asigurări, care acoperă domenii și situații precum: cutremurul, incendiul, bunurile imobiliare, furtul, boala, automobilul sau moartea. Dar singura poliță de asigurare care te poate acoperi dincolo de moarte este cea pe care ți-o oferă Dumnezeu. Și nu trebuie să te îngrijorezi că nu ai citit ce scrie cu „litere mici”, pentru că El nu o va anula! Apostolul Pavel așază această poliță de asigurare înaintea noastră: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia?” În toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 8:35, 37-39). Te-ai pocăit de păcatele tale? Ți-ai pus încrederea în Hristos? Este El Mântuitorul tău? Atunci ești acoperit pentru vecie și poți să cânți cu încredere: „Dureri, batjocuri, prigoniri, Adese-am întâlnit / Prin harul marii Lui iubiri, Eu toate-am biruit!” Nu uita astăzi că beneficiezi de „polița” măreață a harului!

„Bocitul își are vremea lui… şi pierderea îşi are vremea ei…” (Eclesiastul 3:4-6)

     Pentru a putea face față pierderii, copiii noștri au nevoie de câteva lucruri din partea noastră, în perioada de doliu: 1) Ei au nevoie de sinceritatea noastră. Ei trebuie să știe că și noi suferim. Când ne văd plângând, iar noi le spunem: „N-am nimic”, ei sunt confuzi. Se gândesc fie că de fapt nu suferim și lacrimile nu înseamnă nimic, fie că nu suntem sinceri cu ei. Ei trebuie să vadă onestitatea noastră, ca ei să poată fi sinceri cu noi în privința suferințelor lor. 2) Au nevoie să le cunoaștem sentimentele, fără să-i protejăm în mod exagerat. Pentru ei, la fel ca pentru noi: „bocitul îşi are vremea lui… și pierderea îşi are vremea ei.” Dumnezeu a făcut ca toate aceste experiențe să fie „frumoase la vremea lor.” (vezi Eclesiastul 3:4,6,11). Nu le inhiba tristețea, mânia și deprimarea, și nu le-o invalida. Ele fac parte din umanitatea pusă de Dumnezeu în ei și îi ajută să devină niște adulți echilibrați și plini de compasiune. 3) Au nevoie să fie ascultați. Copiii învață și cresc prin pierderi, atunci când au o persoană care să-i asculte în mod deschis și să-i înțeleagă. Ascultă, apoi cântărește-le sentimentele: „Se pare să ești nervos. Vrei să discutăm despre asta?” Nu analiza, întreabă! Ascultă cu ochii și urechile. Spune-le ce vezi: „Vorbele tale spun că ești bine, dar privirea ta sugerează că ești trist!” 4) Au nevoie de îngăduința de a-și exprima emoțiile negative. Mânia și resentimentul față de doctori, sistem, membri ai familiei, față de tine și chiar față de Dumnezeu sunt firești! Nu spune: „Nu ar trebui să spui așa ceva!” Ci spune: „Văd că ești foarte îndurerat și dezamăgit… Vrei să discutăm un pic despre asta?” Exprimarea detoxifică emoțiile negative. 5) Au nevoie să-i includem în ceremoniile noastre de doliu. Include-i în reuniunile de familie, în planurile și serviciile de înmormântare – și ei vor găsi astfel mângâiere și vindecare, până la închiderea rănii pe care o aduce pierderea suferită!

„Căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei…” (Eclesiastul 3:6)

     Astăzi vom învăța câteva moduri prin care îi putem ajuta pe copii să treacă de pierderile suferite în viață. 1) Nu subestima capacitatea lor de a suferi. Copiii sunt deseori suferinzii „uitați”. Durerea lor este reală și intensă; recunoaște-o și valideaz-o! 2) Nu evita să discuți despre pierdere în prezența lor. Excluderea copiilor din rândul adulților, în perioada de doliu, îi privează pe aceștia de suportul necesar, precum și de înțelegerea mai profundă a pierderii suferite. Include-i în experiența colectivă a familiei îndoliate. 3) Încurajează-i să-și împărtășească sentimentele despre pierderea lor. Învață-i că este mai important să fie sinceri decât să fie puternici, și dovedește-le că sentimentele lor contează. Copiii foarte mici au o înțelegere limitată a semnificației, permanenței și ireversibilității morții. Ei pot vorbi despre ea doar scurt și concret. Copiii mai mari înțeleg semnificația ei și trebuie încurajați să vorbească despre ea. 4) Arată îngăduință față de personalitatea fiecărui copil. Personalitatea noastră determină felul în care jelim. Copiii introvertiți au nevoie de propriul lor spațiu; cei extrovertiți au nevoie să fie vocali și sociabili. Copiii dependenți au nevoie de adulți puternici în preajma lor; cei independenți pot gestiona multe lucruri pe cont propriu. 5) Comunică cu ei în mod realist. Adulții folosesc de multe ori un limbaj care-i derutează pe copii: „Tatăl tău a plecat în ceruri, mama a adormit, bunica a trecut la cele veșnice, bunicul s-a dus să se odihnească, pe surioara ta au luat-o îngerii” etc. A vorbi despre moarte ca sfârșit al acestei vieți fizice este biblic, limpezește semnificația pierderii și îi face pe copii să pună întrebări care contează cu adevărat pentru ei. Copiii tăi pot face față pierderii, pot înțelege că viața veșnică este marea soluție a lui Dumnezeu și pot pricepe că într-o zi (vezi Ioan 14:2-3) ne vom alătura și noi celor dragi ai noștri din ceruri!

„Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei…” (Eclesiastul 3:2)

     Cercetătorii de la Grief Center of Southwest Colorado ne prezintă cele patru etape de recuperare prin care vom trece după o pierdere majoră. Etapa 1 – Șocul. Răspunsul nostru inițial este negarea și îndoiala. „Nu pot să cred că s-a întâmplat așa ceva… nu este adevărat!” Simțurile ne sunt paralizate, dar de fapt este „anestezia” naturală creată de Dumnezeu, care amortizează lovitura de început și ne dă timp să strângem mecanismele de adaptare. Etapa 2 – Protestul. Simțim mânie și revoltă împotriva lui Dumnezeu, și în același timp ne simțim vinovați pentru că-L învinovățim pe El. Este posibil să dăm vina pe noi înșine, pe doctori, pe cel care a plecat dintre noi și să punem sub semnul întrebării dragostea și credincioșia lui Dumnezeu – chiar să negociem cu El: „Dacă faci o minune și îl aduci înapoi, eu voi face cutare lucru!” Etapa 3 – Dezorientarea. Totul pare că se năruie. Stilul de viață pe care-l știam și care ne făcea plăcere devine haotic. Visele pe care le prețuiam se evaporă. Ne simțim neajutorați, neputincioși, pierduți într-un univers străin și gol. Pierderile secundare sunt iminente: nesiguranță financiară, dizlocare socială, depresie, pierderea concentrării etc. Suntem convinși că viața nu va mai fi niciodată normală. Supraviețuim de la un moment la altul și ne e frică să anticipăm drumul care ne așteaptă. Etapa 4 – Reorganizarea. Durerea continuă face loc valurilor de tristețe care variază ca frecvență și intensitate. Începem să acceptăm și să ne adaptăm la pierdere. Energia pe care am cheltuit-o în suferință devine din nou disponibilă, ajutându-ne să ne adaptăm la cerințele și ocaziile noului nostru mod de trai. Încetul cu încetul, ne revenim și apucăm din nou frâiele. Procesul va dura multe luni, iar vindecarea deplină – chiar ani. Dar Dumnezeu ne promite în Scriptură că va veni! Vă reamintesc Eclesiastul 3:3-4: „Tămăduirea îşi are vremea ei… zidirea îşi are vremea ei… și râsul îşi are vremea lui…”

„Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui.” (Eclesiastul 3:1)

     Cuvântul lui Dumnezeu nu ignoră realitățile dureroase ale vieții și nici nu le minimalizează. În mod inevitabil, noi și cei dragi ai noștri vom experimenta pierderi și neajunsuri în viață: boală, îmbătrânire, moarte, divorț, dizabilitate, pierderea independenței, șomaj, răsturnări financiare etc. Cultura zilelor noastre ne pregătește pentru a câștiga, dar nu și pentru a pierde; pentru a fi veseli, dar nu și pentru a jeli (vezi Eclesiastul 3:4). Pierderile majore ne aruncă pe tărâmuri necunoscute. Așa că, noi trebuie să înțelegem dinamica pierderii suferite, ca să putem trece de ea și să ne reluăm viața. Pierderea care schimbă viața începe cu doliul – frustrarea și agonia că cineva socotit indispensabil ne-a fost luat, lăsându-ne cu sentimentul că am fost jefuiți. Apoi vine devastarea – cu emoții arzătoare de durere copleșitoare, care sunt deseori însoțite de mânie, supărare, confuzie și neajutorare. Apoi trecem la etapa jelirii – și începem să ne exprimăm durerea și pierderea. Aceasta este etapa muncii grele, a lacrimilor, amintirilor și spasmelor sfâșietoare ale plânsului care ne scutură din adâncul sufletului. Simțim vinovăție și remușcare pentru ce am spus și am făcut, sau pentru ce nu am spus sau nu am făcut. Iar necazul nostru le dă celorlalți ocazia de a reacționa, oferindu-ne susținerea și mângâierea de care avem nevoie ca să înceapă vindecarea. Acesta este protocolul lui Dumnezeu pentru vindecarea inimilor noastre frânte. La vârsta de 120 de ani, Moise, conducătorul preaiubit al iudeilor, a murit – lăsând în urma lui un popor îndurerat (vezi Deuteronomul 34). Și Dumnezeu i-a lăsat să-și jelească pierderea și să se mângâie unii pe alții, timp de 30 de zile, înainte de a-și relua treburile vieții. Așadar, ia-ți timpul necesar pentru a-ți plânge pierderea, căci Domnul Isus a zis (Matei 5:4): „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!” Apoi însă – ridică-te și mergi mai departe!

„Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.” (Luca 22:31-32)

     Pastorul John Walker spunea: „Când Domnul Isus i-a zis lui Petru: „Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul”, în mintea noastră se ridică o întrebare: „Doamne, de ce a trebuit să-i permiți asta?” De ce ? Deoarece o bună cernere Îi aduce slavă lui Dumnezeu. Și-l avem ca exemplu pe Iov: el a continuat să-L laude pe Făcătorul său chiar și atunci când totul părea pierdut, când până și soția lui îi spunea să se lepede de Dumnezeu. Prin cernere se verifică cât ești tu de slab. Atunci când ai impresia că poți, o bună cernere rapidă te va face să spui: „De fapt, nu pot, dar Dumnezeu poate!” O astfel de gândire Îl face pe Dumnezeu să dea la o parte lucrurile care te-ar putea distrage și care te-ar putea împiedica să împlinești planul lui Dumnezeu pentru viața ta. Cernerea lui Petru avea să dea la o parte toate capriciile și prejudecățile lui, scoțând la lumină o inimă maleabilă și dornică să-i primească și pe cei precum Corneliu și familia lui păgână în familia lui Dumnezeu. Să observăm că Domnul Isus nu i-a zis: „Pregătește-te pentru încercări și multă durere, Petru. Știu că o să mă dezamăgești!” Nu, ci Domnul Isus i-a orientat privirea spre viitor. Petru a supraviețuit în urma cernerii; s-a întors smerit, dar mai puternic și cu scopul de a-i întări pe frați și pe surori. Domnul a acceptat cernerea ca să-l transforme pe Petru, dintr-un lider care slujește, într-un slujitor care este lider. E mare lucru să te întorci de la gândirea oamenilor la gândirea lui Dumnezeu. Vei avea zile în care te vei întreba dacă nu cumva Dumnezeu l-a lăsat pe Satan să te cearnă. Dar poți vedea lucrurile așa cum le vede Dumnezeu, știind că El este mereu la cârmă. Și că (așa cum ne asigură 1 Ioan 4:4) El „este mai mare decât cel ce este în lume” !

„Domnul mă povăţuieşte pe cărări drepte…” (Psalmul 23:3)

     Viața este plină de alegeri, de hotărâri și de opțiuni. De asemenea, este plină de oameni cu opinii puternice care vor încerca să-ți spună pe ce cale cred ei că trebuie să mergi. Dacă am putea da timpul înapoi, majoritatea dintre noi am schimba unele decizii din trecut, care ne-au făcut să o luăm pe „calea răutății”, și nu pe „calea neprihănirii.” Oile se vor strânge în jurul oricărui lucru care le va stimula curiozitatea sau apetitul, de exemplu un tufiș plin cu frăguțe, chiar dacă lucrul acesta le va face să se îndepărteze de turmă și de grija protectoare a păstorului. Ele cred că știu drumul, dar în realitate nu au nici cea mai mică idee. Întrebare: Tu ți-ai urmat mai mult plăcerile și instinctele, decât Păstorul? S-ar putea să răspunzi: „Dar Dumnezeu mi-a dat și mie o minte pe care s-o folosesc!” Bineînțeles, și trebuie să ți-o dezvolți! Dar este limitată și nu te va duce prea departe. Duhul Sfânt dorește să te ducă dincolo de acele limite. „Toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” (Romani 8:14). Cum ne călăuzește Dumnezeu? În mod obiectiv, prin Cuvântul Său; și în mod subiectiv, prin Duhul Său. Când citești Cuvântul Său, Îi auzi vocea chiar și când te culci. El imprimă în inima ta ce dorește El să faci. Dacă ai luat-o pe calea greșită, întoarce-te la Dumnezeu și El te va călăuzi înapoi pe calea cea dreaptă. Poate spui: „Va mai vorbi oare Dumnezeu unui om ca mine?” Da, „el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate din staul… merge înaintea lor; şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul.” (Ioan 10:3-4). Lasă-L, astăzi, pe Dumnezeu să te călăuzească!

„Ca săgeţile… aşa sunt fiii…” (Psalmul 127:4)

     Copiii sunt ca săgețile; ei trebuie îndreptați în direcția bună. Când sunt îndrumați în direcția greșită, ei pot dobândi obiceiuri dăunătoare sau moduri de trai distrugătoare. Și câtă vreme îi luăm peste picior sau îi judecăm, ei nu se vor simți niciodată în largul lor să vină la noi pentru ajutor, pe măsură ce avansează în viață. Iar săgețile frânte sunt… de multe feluri! Durerea nu are prejudecăți; ea nu scutește nicio grupă de vârstă, niciun mediu cultural, nicio pătură socială… Care este răspunsul? Cei puternici să poarte slăbiciunile celor slabi (vezi Romani 15:1). Să facem și noi ceea ce a făcut Domnul: „Isus a văzut o gloată mare, I s-a făcut milă de ea şi a vindecat pe cei bolnavi.” (Matei 14:14). Compasiunea este mama minunilor! Când ucenicii au crezut că vor muri în furtună, ei nu au apelat la puterea lui Hristos, ci la compasiunea Sa: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” (Marcu 4:38), au strigat ei. Unde nu există compasiune, nu va exista nicio minune! Numai când ești mișcat de durerea cuiva (și nu dezgustat de simptomele acesteia) îi vei putea aduce vindecare. Un autor scria: „Putem construi câte biserici vrem; dacă oamenii nu vor găsi un glas iubitor pe coridoarele noastre sfințite, ei vor trece neschimbați de clișeele noastre și de retorica noastră religioasă. Biserica nu este un club pentru cei bogați, ci un spital pentru cei care au nevoie de vindecare și de eliberare. Nu trebuie să-ți placă totul la cei pe care ești chemat să-i evanghelizezi, dar trebuie să-i iubești – pentru că Dumnezeu îi iubește!” Noi am fost chemați să-i strângem laolaltă pe cei pe care lumea i-a respins, pentru că ei contează pentru Dumnezeu. Biblia spune (Maleahi 3:17): „Ei vor fi ai Mei”, zice Domnul oştirilor, „Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu.” Așadar, ai în minte vreo săgeată frântă pe care ai putea-o îndrepta, repara sau redresa – astăzi?

„Doamne… dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete…” (Ioan 4:15)

     Există o sete după Dumnezeu, în fiecare dintre noi… Femeia samariteancă încercase să-și astâmpere această sete prin relații multiple – dar nu funcționase. Când încerci să găsești în ceilalți ce poți găsi numai în Hristos, vei pune atâta presiune pe relație, încât aceasta se va rupe sub greutate. De ce a spus Domnul Isus (Ioan 4:18): „Cinci bărbaţi ai avut; şi acela pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat”? Pentru că primul lucru pe care trebuie să-l facă, cei aflați în suferință, este să rupă tiparul după care îi folosesc pe ceilalți ca pe un narcotic, pentru a le alina durerea cauzată de golul lor lăuntric. Cu cât tratezi mai mult simptomele, cu atât mai puține sunt șansele să-L lași pe Dumnezeu să trateze cauza. Cealaltă tendință disfuncțională care poate exista este să mărești mereu doza. Când, pentru a-ți crea sentimentul plinătății în viața ta, devii tot mai dependent de alții și nu de Dumnezeu, abuzezi de relația ta. A te agăța de oameni e ceva foarte diferit de a-i iubi. Nu e atât de mult o declarație a dragostei pe care le-o porți, cât este un strigăt al dorinței tale după ei. Asemenea poftei, e ceva extrem de egoist. Înseamnă că iei, în loc să dai! Domnul Isus a stins setea femeii samaritence cu Cuvântul Său, spunându-i: „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan 4:14). Și ea s-a întors acasă schimbată total – pentru că asta face, așa lucrează Domnul Isus. Ați reținut mărturia femeii? „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut.” (Ioan 4:29). Și ce a făcut Domnul Isus pentru ea, poate face și pentru tine astăzi!