„Ești al Meu” (Isaia 43:1)
Îți mai aduci aminte cântecul de succes al lui Dean Martin: „Ești nimeni până când cineva începe să te iubească”. Asemenea versuri dovedesc cea mai profundă preocupare a noastră. Dorim ca viețile noastre să conteze, să însemne ceva. Cea mai mare frică a noastră e să ne naștem și să murim – fără să știe nimeni! Ne luptăm cu lipsa noastră de educație, cu locul nostru în ierarhia socială și cu înfățișarea noastră. De-asta ne deranjează când un prieten uită să ne sune, când un profesor ne uită numele sau când un coleg primește lauda pentru ceva ce noi am făcut. Tânjim după atenție, strecurăm numele unor oameni importanți în conversațiile noastre și ne punem capace sclipitoare la roțile mașinilor noastre. Creatorii de modă ne spun: „Vei fi cineva dacă porți blugii noștri”. Așa că mergem în oraș și cheltuim jumătate din salariu pe o pereche de blugi italienești. După care – oroarea ororilor – stilul se schimbă de la strâmți la lejeri, de la șterși la negri și ajungem să purtăm blugii de ieri, simțindu-ne ca expirați, la fel ca știrile de ieri. Mai simplu spus: nu poți dobândi semnificație din exterior. E o chestiune lăuntrică. Sentimentul semnificației trebuie să vină de la cineva în care ai încredere, de la cineva despre care știi că nu se va schimba niciodată, de la cineva care știe latura ta cea mai neagră și care crede întotdeauna ce e mai bun despre tine. Există o singură astfel de persoană: Dumnezeu. Așa că citește mai departe: „aşa vorbeşte Domnul, care te-a făcut … și Cel ce te-a întocmit … Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu.” Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, şi flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, mântuitorul tău!” (v. 1-4).