_{„Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână!” (Isaia 26:19)}

     _{Aristotel a numit moartea ca fiind lucrul de care ar trebui să ne temem cel mai mult, întrucât „pare a fi sfârșitul tuturor lucrurilor”. Jean-Paul Sartre a spus că moartea „îndepărtează orice semnificație a vieții”. Robert Ingersoll, unul dintre cei mai renumiți agnostici din America, care n-a fost în stare să ofere un cuvânt de speranță la înmormântarea fratelui său, a spus: „Viața e o vale îngustă între piscurile reci și golașe a două eternități. Ne zbatem în zadar să privim dincolo de aceste înălțimi.” Ultimele cuvinte ale umanistului francez François Rabelais au fost: „Plec să caut un Mare Poate!” În Hamlet, Shakespeare descrie viața de după moarte astfel: „Groaza de ce-i după moarte, țara nedescoperită de la ale cărei hotare niciun călător nu se mai întoarce…” E limpede că necredința nu e numai un mod nefericit de a trăi, ci şi un mod tragic de a muri! Un comediant glumea odată: „Intenționez să trăiesc veșnic… până acum, totul merge bine.” Dar dacă moartea este teribilă, de ce doar filozofăm despre ea? Dacă nu-i un blestem, ci un pasaj? Dacă este un moment de răscruce, o cotitură unde trebuie să te întorci? Dacă cimitirul nu este domeniul Doamnei cu coasa, ci domeniul Păzitorului de suflete care în curând va anunța: „Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână”? Apostolul Pavel scria: „Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor.” (1 Corinteni 15:19-21) Moartea nu este „Marele Poate”. Şi nici ultima ta zi pe pământ, ci prima dintre cele mai frumoase zile care vor urma!}