„S-a dus în munte, ca să Se roage” (Marcu 6:46)

     Înainte ca Domnul Isus să umble pe Marea Galileii, El S-a urcat pe un munte ca să fie singur cu Tatăl Său în rugăciune. Seara, El a lăsat la o parte cererile mulțimii, S-a rugat până în zori, apoi a coborât de pe munte plin de puterea Duhului lui Dumnezeu… și a potolit o furtună puternică! Nu-i așa că ai vrea să știi cum S-a rugat în acea noapte? Rugăciunea este un munte; e nevoie de o ascensiune pentru a-l cuceri. „Petru şi Ioan se suiau împreună la Templu, la ceasul rugăciunii.” (Faptele Apostolilor 3:1). Dacă aștepți până ai chef să te rogi, nu te vei ruga constant. Rugăciunea e o disciplină. Cu cât te rogi mai mult, cu atât mai mult vei dori să te rogi, și cu atât mai împlinit te vei simți. Dar mai întâi trebuie să întorci spatele „mulțimii”. Întrucât Hristos a știut cum să se depărteze de solicitările și de perturbările zilnice, El a avut capacitatea de a potoli furtuna care îi amenința pe ucenici. Așadar, înainte de te lăsa prins în cursa vieții, du-te la muntele rugăciunii. Acesta este un loc de stabilitate într-o lume nesigură; un loc în care priveliștea nu este obstrucționată și în care ritmul alert al vieții este dat la o parte. Acolo câștigi perspectivă. Acolo Hristos îți reamintește că nu există nimic din ceea ce experimentezi tu astăzi, care să nu fi fost deja rezolvat de El… iar Domnul îți va da puterea să faci și tu la fel. E ușor să-i recunoști pe cei care au fost pe muntele rugăciunii. Frământările lor nu sunt diferite de ale tale, unele sunt chiar mai provocatoare, dar ei au o pace lăuntrică care depășește problemele familiale, îngrijorările cu privire la sănătate sau lipsuri financiare. Ei fac față furtunilor vieții prin harul Domnului și cu ajutorul rugăciunii. Așa că, du-te la muntele rugăciunii!