„Noi suntem lucrarea Lui” (Efeseni 2:10)
Teama de-a nu fi altceva decât un mare zero poate deveni o profeție care se împlinește de la sine. Lucrurile decurg în felul următor: Când trebuie să mergi la un interviu pentru un loc de muncă, teama bate la ușă și te gândești: „Nu-i voi impresiona niciodată. Voi părea stupid. Îmi vor pune întrebări la care nu voi putea răspunde”. Un șoarece în cușca unui leu are mai mari șanse. Așa că eșuezi lamentabil și mai cobori încă o treaptă în subsolul auto-înfrângerii. Sau gândește-te la fata care este invitată la întâlnire de un băiat chipeș. Atât de chipeș, că ea se întreabă ce vede la ea. Ea este sigură că odată ce ajunge s-o cunoască, va termina cu ea. Așa că se strecoară nesiguranța și o face să se folosească de singura unealtă pe care o are la dispoziție, trupul ei. Are relații intime cu el de la prima întâlnire de teamă că nu va mai exista încă una și ajunge să se simtă femeia ușuratică ce nu dorea să ajungă. Teama lipsei de semnificație creează chiar rezultatul de care te temi și ajunge chiar la destinația pe care încerci să o eviți. Oprește-te! Ești în dezacord cu Dumnezeu! Îi pui la îndoială judecata și te mai gândești o dată în privința gusturilor Lui. Cuvântul Său spune că El se gândește neîncetat la tine. Dacă ai putea număra gândurile pe care le are El cu privire la tine, „sunt mai multe decât boabele de nisip” (Psalmul 139:18). De ce te iubește Dumnezeu atât de mult? Din același motiv pentru care un artist își iubește picturile. „Noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele”. Așadar, când te trezești în fiecare dimineață, uită-te în oglindă și spune-ți: „Contez pentru că Dumnezeu mă iubește”.