„Plângeți cu cei ce plâng” (Romani 12:15)

     În 1883, poeta Ella Wheeler Wilcox călătorea cu trenul la o petrecere, când a observat că o femeie plânge pe coridor.Wilcox a petrecut tot restul călătoriei încercând să o mângâie, iar când a ajuns la destinație nu a mai avut dispoziția necesară pentru a sărbători. Mai târziu, când și‑a amintit de femeia din tren, ea a scris versurile de început ale celebrului ei poem Solitudine: „Râzi, și lumea va râde cu tine; plângi și vei plânge singur”. Holly Vicente Robaiana a spus: „Noi râdem, ne jucăm și sărbătorim împreună. De ce e așa de greu să plângem împreună? Când prietenii suferă, creștinii spun: „Mă voi ruga pentru tine”. În unele cazuri, Dumnezeu vindecă și restaurează, dar alteori nu se produce nici o minune, doar o tristețe profundă”. C.S. Lewis a scris despre pierderea soției: „Unde este Dumnezeu? Du‑te la El când nevoia ta este stringentă și ce găsești? O ușă care ți se trântește în față și săgeți și chinuri înlăuntru”. Nu cred că Lewis ar fi fost mângâiat cu „Dumnezeu te iubește, mă voi ruga pentru tine”. Deși e extraordinar să dai sfaturi, trebuie să ne evaluăm cuvintele înainte de a vorbi. Folosim „încurajarea” pentru a ignora durerea cuiva pentru că nu dorim să ne confruntăm cu ea? Chiar credem ce spunem sau sunt doar formule politicoase? Așteptăm noi ca cuvintele să repare totul? Ne purtăm noi de parcă putem face o lucrare mai bună decât „Mângâietorul”? Când promitem că ne vom ruga pentru cineva, mai luăm legătura cu acea persoană mai târziu? Te‑ai întrebat vreodată de ce Domnul Isus a plâns la mormântul lui Lazăr? El le‑ar fi putut spune celor ce plângeau: „Totul e bine, oameni buni. Dumnezeu vă iubește” și să‑l învie pe Lazăr. Dar El le‑a arătat dragostea Lui prin faptul că a plâns cu ei.