„Cine sunt eu…., de m-ai făcut să ajung unde sunt?” (2 Samuel 7:18)

     Un membru al parlamentului britanic și-a dus fetița în vizită la catedrala Westminster. Și-n timp ce ea privea coloanele magnifice, tatăl ei a întrebat-o: „La ce te gândești, draga mea?” Cu inegalabila candoare specifică, ea a răspuns: „Mă gândeam cât de mare pari acasă, tati, și cât de mic pari aici!” Prezența lui Dumnezeu ne face să ne dăm seama că… nu părem, ci chiar suntem mici!… și-n felul acesta ne ajută să ne smerim. În Vechiul Testament, regele David a intrat și a stat în fața Domnului și a zis: „Cine sunt eu, Doamne Dumnezeule, și ce este familia mea, că m-ai adus unde sunt?” Biblia este plină de exemple de oameni care s-au smerit înaintea lui Dumnezeu. În Evanghelia după Matei, autorul își menționează propriul nume doar de două ori, de fiecare dată numindu-se un vameș. Ioan nu-și menționează deloc numele în evanghelia sa; numele Ioan este pomenit în întreaga Evanghelie ioanină doar cu referire la Ioan Botezătorul. Apostolul Ioan pur și simplu se numește pe sine „celălalt ucenic” sau „ucenicul pe care-l iubea Isus”. Luca a scris două dintre cele mai importante cărți din Biblie, fără ca măcar o dată să-și menționeze numele. Pavel, cel mai prolific autor al Bibliei, se numește pe sine „stârpitură”… și se descrie ca fiind „cel mai neînsemnat dintre apostoli” (1 Corinteni 15:8-9), și „cel mai neînsemnat dintre toți sfinții” (Efeseni 3:8). De fapt, odată cu înaintarea în vârstă, Pavel a fost tot mai smerit, iar în una din ultimele sale epistole, se prezintă: „cel dintâi dintre păcătoși” (vezi 1 Timotei 1:15). Regele David nu a scris niciun psalm în cinstea victoriei cu Goliat, dar a scris psalmul pocăinței mărturisindu-și păcatul cu Batșeba (Psalmul 51). Așadar, cu atâtea exemple mărețe, nu ne rămâne decât să ne dorim să fim ca ei – adică întotdeauna smerit!