_{„Doamne, spune-mi care este sfârşitul vieţii mele…” (Psalmul 39:4)}

     _{Data viitoare când treci cu mașina printr-un tunel și ieși de cealaltă parte, adu-ți aminte că așa este viața pentru orice copil răscumpărat al lui Dumnezeu. Spui „noapte bună” pământului și auzi „bună dimineața” în ceruri. Dr. Elizabeth Kübler-Ross a explicat că majoritatea dintre noi trecem prin următoarele etape când ne confruntăm cu perspectiva că vom muri: 1) Starea șocului: „O, Doamne!” 2) Etapa negării: „Nu se poate să fie adevărat”! 3) Etapa mâniei: „De ce eu?” 4) Etapa negocierii: „Scapă-mă, Doamne și voi face cutare lucru pentru tine”. 5) Etapa depresiei: „Totul s-a sfârșit. Nu mai am nici o speranță”. 6) Etapa cercetării: „Ce pot face pentru ca zilele care mi-au mai rămas să merite”? 7) Etapa acceptării: „Nu are rost să mă lupt cu inevitabilul.” De fapt, din clipa în care ne-am născut, cu toții am început să fim în criză de timp. Doar că în întrebările și entuziasmul copilăriei, în graba și-n stresul vieții de mijloc, nu ne prea gândim la asta… Suntem ca acea persoană care și-a scris pe piatra funerară: „M-am așteptat să se întâmple, dar nu chiar așa de repede!” Însă pe măsură ce îmbătrânim și înțelegem că avem mult mai puțin timp înainte decât în urmă, începem să ne rugăm împreună cu psalmistul: „Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!” (Psalmul 90:12). Cineva l-a întrebat pe Charles Spurgeon: „Aveți harul morții”? El a răspuns: „Acum nu, dar îl voi avea când voi muri”! Harul care te-a mântuit și care te-a susținut până în acest moment va fi cu-atât mai mult cu tine când vei trece din viața neînsemnată de pe pământ la viața îmbelșugată de dincolo!}