„Pedeapsa păcatului pe care l-am făcut ca nişte nechibzuiţi…” (Numeri 12:11)

     Când Maria l-a criticat pe fratele său, Moise, din cauza nevestei pe care și-o alesese, Domnul a auzit și a lovit-o cu lepră. Poate ai crescut într-o familie care a căutat mereu motive să te scoată vinovat… iar acum recunoști același tipar și la tine, când vorbești cu copiii tăi. Nu te poți bucura de binecuvântările lui Dumnezeu, pentru că ai fost programat să inspectezi, să cauți nod în papură și să formulezi păreri – de obicei negative. Biblia spune: „Căci cine iubeşte viaţa, şi vrea să vadă zile bune, să-şi înfrâneze limba de la rău…” (1 Petru 3:10) Definiția cuvântului „critică” (a te opri asupra greșelilor percepute la altcineva, fără să iei în seamă faptele lui bune) ar trebui să te facă să te oprești și să te gândești la semnificația cuvintelor. Mai întâi, la cuvântul „perceput”. Percepțiile nu reflectă întotdeauna realitatea; există mereu împrejurări pe care nu le înțelegi. Apoi există cuvintele „a te opri asupra”. Avem înclinația de-a ne da cu părerea spunând: „Nu-i corect” sau „Eu nu aș face așa”. Poate spui: „Sunt o persoană analitică, așa m-a făcut Dumnezeu”… E foarte bine, însă problema apare când stărui asupra propriilor tale observații și nu te poți debarasa de ele. Poate spui: „Cum pot eu să ajut pe cineva dacă nu mă opresc asupra a ceea ce face?” Acesta este motivul pentru care ultima parte a definiției – „fără să iei în seamă faptele lor bune” – are atât de multă însemnătate. Nu e greșit să te oprești asupra greșelilor cuiva, cu unele condiții totuși: s-o faci fără să-l judeci, să nu-i treci cu vederea meritele sau realizările; și să dorești să-l ajuți să găsească o soluție. Înseamnă asta că ar fi bine să discuți cu o a treia persoană? Numai dacă poți încheia conversația spunând: „Hai să ne rugăm pentru asta, să păstrăm confidențialitatea și să încercăm să dăm o mână de ajutor!”