„Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu” (Matei 5:37)
Când „un lucru bun” devine „prea mult”? Pot să te ajut fără să mă rănesc? Putem să ne împărtășim viețile fără ca eu să renunț la viața mea? Când ai într-adevăr nevoie de ajutorul meu? Când trebuie să mă dau deoparte și să te las pe tine și pe Dumnezeu să vă ocupați de asta? Găsirea echilibrului între „destul” și „prea mult” în relații este o provocare constantă și nu este ușoară. Mai ales când rolul tău tinde să fie „toate lucrurile, totdeauna, tuturor oamenilor”, iar al lor este „sunt neajutorat, îmi ești dator, ai grijă de mine”; când ei nu au nici un „nu”, iar tu nu ai nici un „da”. Nevoia de a fi folositor persoanelor nevoiașe care mereu doresc ca cineva să aibă grijă de ele așează persoana aflată în nevoie pe scaunul șoferului – iar tu ești pe locul mortului. Acea persoană nu este niciodată fericită și nici tu nu ești. Așa că faci mai mult ca să-i vezi fericiți, iar tu să te simți mai puțin vinovat și astfel te vezi îngrădit de două ori. Ei te urăsc pentru că nu le oferi suficient, iar tu îi urăști pentru că nu apreciază ce le oferi. Cu toate acestea, nici unul dintre voi nu știe cum să rupă cercul. Așa că relația devine ceea ce consilierii numesc o încurcătură reciprocă în care ambele părți o urăște și o devalorizează pe cealaltă, simțindu-se prinsă în capcana ce îi domină viața și pe care amândouă părțile se tem să o arunce peste bord. Căsniciile, familiile, prieteniile, locurile de muncă, bisericile și grupurile sociale sunt prinse în capcana tiparului „victimă-salvator” în care oamenii aflați în nevoie și cei ce încearcă să-i ajute sunt prinși într-un dans reciproc pe care amândoi „îl iubesc și îl urăsc”, dar din care nu se opresc! Te recunoști în această ipostază? Dacă da, porneşte spre o relație mai sănătoasă !