„Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu…” (2 Corinteni 3:5)

     Ghedeon avea o armată formată din 32.000 de oameni, mult depășită numeric de madianiți… dar Dumnezeu i-a spus: „Ai prea mulți oameni…” El îl instruiește pe Ghedeon să elibereze pe oricine se teme, iar Ghedeon își vede rândurile subțiate cu două treimi din armată – acum mai avea vreo zece mii de oameni. Dumnezeu i-a spus din nou: „Tot prea mulți oameni sunt!”… și-i reduce armata lui Ghedeon la trei sute de oameni. În acel moment, șansele lui de câștig trebuie că erau cam de unu la un milion. Dar lucrurile nu se opresc aici! Dumnezeu îi ordonă lui Ghedeon să-i atace pe madianiți înarmați cu… trâmbițe și ulcioare! Și, surpriza supremă: Israelul câștigă! De ce a procedat Dumnezeu astfel? Pentru că dacă Ghedeon ar fi atacat cu 32.000 de oameni și ar fi câștigat, israeliții ar fi crezut că numărul și vitejia lor și-au spus cuvântul, iar Dumnezeu ar fi primit un merit limitat. Dar Dumnezeu are dreptul, merită și dorește credit total! Când trei sute de oameni, „înarmați” cu trâmbițe și ulcioare, înving o armată masivă – Dumnezeu primește toată gloria (vezi Judecători 7). De ce? Deoarece o astfel de victorie depășește orice calcul sau închipuire! De prea multe ori, rugăciunile noastre se reduc la cererea ca Dumnezeu să ne mărească șansele de învinge… Ne dorim ca totul să fie în favoarea noastră! Dar poate că Dumnezeu vrea ca șansele să ne fie potrivnice, astfel încât să fim martorii unui miracol de proporții divine. Credința înseamnă să ai încredere în Dumnezeu, indiferent cât de infime sunt șansele. Circumstanțele noastre imposibile sunt ocazii de a experimenta o nouă dimensiune a gloriei lui Dumnezeu. Te confrunți cu o situație care, din punct de vedere uman, îți depășește capacitatea de a face față? Recitește versetul cu care am început: „Nu că noi, prin noi înşine, suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu…” (2 Corinteni 3:5) Azi, încrede-te în Dumnezeu – în ciuda oricărei crize, a circumstanțelor potrivnice, a șanselor mici sau a vremurilor tulburi!

„Suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.” (Romani 8:18)

     În 1857, David Livingstone a ținut următorul discurs la Universitatea Cambridge: „Oamenii vorbesc despre sacrificiul pe care l-am făcut petrecând atât de mult timp din viață în Africa. Departe de mine gândul acesta și perspectiva aceasta! În mod categoric, nu este un sacrificiu! Aș spune că mai degrabă a fost un privilegiu! Anxietatea, boala, suferința sau din când în când pericolul, împreună cu renunțarea la confortul obișnuit și la binefacerile acestei vieți, ne pot face să ne oprim și să facem duhul să șovăie și sufletul să se scufunde; dar numai pentru o clipă. Toate acestea sunt nimic în comparație cu gloria care va fi descoperită în noi și pentru noi. Nu am făcut niciodată un sacrificiu!” Când Îl slujești pe Domnul, întotdeauna primești înapoi mai mult decât lucrurile la care renunți. Și dacă primești înapoi mai mult decât dai, ai sacrificat cu adevărat ceva? Evanghelistul Marcu scrie că „Petru a început să-I zică: „Iată că noi am lăsat totul şi Te-am urmat.” Isus a răspuns: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi lăsat casă sau fraţi sau surori sau tată sau mamă sau nevastă sau copii sau holde pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri, iar în veacul viitor, viaţa veşnică.” (Marcu 10:28-30). Singurele regrete pe care le vei avea la sfârșitul vieții vor fi că nu L-ai căutat și nu L-ai slujit pe Dumnezeu mai mult, și că nu L-ai căutat și nu l-ai slujit mai devreme!

„Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele…” (1 Timotei 4:15)

     Apostolul Pavel a avut în minte un plan de succesiune pentru lucrarea Domnului. Acesta este motivul pentru care l-a îndrumat pe Timotei și l-a instruit: „Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toţi”. Cuvintele „înaintarea ta să fie văzută de toţi” înseamnă că noi putem măsura creșterea. Întrebare: dacă te uiți în urmă la ultimii ani din viața ta, în ce domenii ai crescut? Înainte de a continua, stai o clipă și gândește-te cu atenție la modul în care răspunzi la această întrebare. În copilărie, corpul nostru crește automat. Dar unii dintre noi aduc în viața de adult încrederea subconștientă că dezvoltarea spirituală, emoțională și mentală urmează un model comparabil. Credem că, odată cu trecerea timpului, ne îmbunătățim în mod inevitabil. Suntem ca personajul de desene animate Charlie Brown din banda desenată Peanuts a lui Charles Schulz, care a spus odată: „Cred că am descoperit secretul vieții: trebuie doar să aștepți până te obișnuiești cu ea!” Problema este că nu devii mai bun doar trăind; trebuie să faci ceva în acest sens. Nimeni nu se îmbunătățește din întâmplare. Creșterea personală nu are loc pur și simplu de la sine! Iar atunci când ai terminat educația formală, trebuie să-ți asumi pe deplin procesul de creștere, deoarece nimeni altcineva nu se va ocupa de el în locul tău. Cel mai bun manual de creștere este Cuvântul lui Dumnezeu. El este „viu şi lucrător” (Evrei 4:12). Tot ce trebuie să știi și tot ceea ce este necesar pentru ca tu să crești se găsește pe paginile Scripturii. Așadar, deschide-ți Biblia! Afundă-te în ea! Citește-o… meditează asupra ei… Aplică principiile ei în viața ta – și vei fi uimit de felul în care vei crește!

„Fiul cel mai mare… s-a întărâtat de mânie…” (Luca 15:25, 28)

     Pilda fiului risipitor vorbește despre doi băieți și dragostea tatălui lor pentru fiecare. Cel mai tânăr și-a dezonorat tatăl și a ajuns la cocina porcilor. Când s-a întors acasă, pierduse totul – cu excepția iubirii tatălui său. Așadar, indiferent cine ești sau ce ai făcut, Dumnezeu te iubește și te vrea în familia Sa. Domnul Isus a făcut o afirmație uimitoare: „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult.” (Luca 15:20). În cultura evreiască din vechime, se considera că nu se cuvenea/nu era demn pentru un bărbat în vârstă să alerge. Bărbații purtau veșminte lungi și largi și trebuiau să le ridice în jurul taliei pentru a alerga, expunându-și astfel lenjeria intimă. Dar tatălui nu i-a păsat de ceea ce credeau oamenii, lui i-a păsat de fiul său rebel! Din păcate, fratele său mai mare nu gândea la fel. Înțelegi acum de ce o mulțime de frați mai mici preferă să fie la „porci” în coteț și nu vor să intre în biserică? Pentru că le este teamă că frații mai mari îi vor lovi cu palma rea a judecății, în loc să-i atragă în brațele primitoare ale iubirii. Fratele mai mare dorește pedeapsă, dar tatăl oferă iertare. Fratele mai mare dorește vinovăție, dar tatăl oferă har. Fratele mai mare vrea răzbunare, dar tatăl vrea împăcare. Iar vestea bună este că indiferent cât de jos ai căzut, să știi că imediat ce te vei întoarce, Îl vei descoperi pe Tatăl tău ceresc în fața ta, îndreptând către tine brațele Sale deschise și inima Sa iubitoare!

„Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:13)

     Domnul Isus a spus pilda aceasta: „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu şi altul, vameş. Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: ‘Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.’ Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer, ci se bătea în piept şi zicea: ‘Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!’ Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:10-14) Diferența dintre acești doi oameni era că fariseul era vinovat de păcatele duhului, iar vameșul era vinovat de păcatele firii pământești. Mândria i-a închis fariseului ușa Raiului, iar smerenia a deschis-o pentru colectorul de taxe. Fariseul se pretindea nevinovat, dar a plecat acasă vinovat. Colectorul de taxe s-a recunoscut vinovat și a plecat acasă îndreptățit! Să reținem că vameșul nu a folosit cuvântul obișnuit pentru milă. Cuvântul pe care el l-a folosit aici provine de la cuvântul ebraic kippur, care înseamnă „ispășire” (ca în Yom Kippur, care înseamnă „Ziua Ispășirii”). Cuvântul „ispășire” înseamnă „a acoperi”. Ceea ce a spus vameșul a fost: „Doamne, recunosc ceea ce știi deja că este adevărat despre mine. Sunt un om păcătos cu o inimă păcătoasă. Doamne, vrei să mă acoperi?” Asta e tot ce trebuia să audă Dumnezeu de la el pentru a-l salva – și asta e tot ce trebuie să audă Dumnezeu și de la tine. Amin?

„Acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu…” (Filipeni 3:8)

     Experiențele pe care le-ai avut înainte de a-ți încredința viața lui Hristos, inclusiv lucrurile pe care le regreți, pot fi răscumpărate și puse în valoare. Înainte ca Pavel să-L întâlnească pe Hristos pe drumul Damascului, viața lui fusese dedicată studiului Legii Vechiului Testament: „sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, evreu din evrei; în ceea ce priveşte Legea, fariseu; în ceea ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană.” (Filipeni 3:5-6) Privind în urmă, este posibil ca Pavel să fi considerat că anii săi de studiu ca fariseu au fost irosiți. Dar Dumnezeu l-a pregătit pe Pavel ca să le arate evreilor că Hristos a fost împlinirea Scripturilor Vechiului Testament pe care el le cunoștea atât de bine. Este ușor să cădem în capcana de a crede că Dumnezeu nu începe să lucreze în viețile noastre până în ziua în care Îl cunoaștem pe Hristos ca Mântuitor. Scriptura spune că El „ne-a cunoscut mai dinainte”, ceea ce înseamnă că ne-a ales și ne-a pregătit cu mult înainte să-L cunoaștem (vezi Romani 8:29-30). Psalmistul David spune că Dumnezeu a scris toate zilele vieții sale înainte ca acestea să existe (vezi Psalmul 139:16), iar acest lucru este valabil și pentru tine. Dumnezeu este la lucru în viața ta în moduri de care nu ești conștient! Chiar și atunci când ești incapabil să-L vezi la lucru, Dumnezeu este întotdeauna activ în tine, înfăptuind buna Sa plăcere. Cine spune asta? Biblia: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea.” (Filipeni 2:13) Credința transformă întrebarea „Lucrează Dumnezeu?” în declarația plină de credință: „Dumnezeu lucrează!”

„Chiar Satana se preface într-un înger de lumină.” (2 Corinteni 11:14)

     În capitolul 11 din 2 Corinteni, apostolul Pavel ne dezvăluie patru moduri în care Satan lucrează ca un maestru al falsului. În primul rând, el oferă un mântuitor fals: „Căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.” Astfel, deși există religii care vorbesc despre Isus, ele nu Îl predică pe Hristosul creștinismului. În al doilea rând, Satan prezintă slujitori falși: „Oamenii aceştia sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos… Nu este mare lucru dar dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârşitul lor va fi după faptele lor.” (2 Corinteni 11:13,15). În al treilea rând, Satan aduce cu sine sfinți contrafăcuți: apostolul Pavel îi identifică pe acești frați falși ca fiind cei care par a fi fratele sau sora ta, e o aparență… dar în realitate ei sunt dușmanii tăi! (vezi Galateni 2:4) În al patrulea rând, Satan ne oferă o mântuire contrafăcută. Pavel a spus: „chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” (Galateni 1:8). Aici nu este vorba neapărat despre faptul că unii creștini sunt unelte ale diavolului, ci mai degrabă că acei creștini firești par, cel mai adesea, neprihăniți… Dumnezeu poate distinge un păcătos de un sfânt, iar tu îi vei găsi pe amândoi atât în biserică, cât și în afara ei. Și acesta este un lucru bun, deoarece expunerea constantă la predicarea Bibliei este cea care îi schimbă pe oameni. Domnul Isus nu a pretins niciodată că Biserica ar fi perfectă, și nici noi nu ar trebui s-o facem… Conștientizarea acestor adevăruri nu ar trebui să ne facă să avem un sentiment de îndreptățire sau de judecată. Mai degrabă, ar trebui să ne facă „paramedici ai harului” și ai milei lui Dumnezeu, și să ne determine să fim mai dedicați lui Hristos!

„În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica.” (1 Ioan 4:18)

     Când eram foarte mic și spuneam un cuvânt urât, părinții mă amenințau că-mi vor spăla gura cu săpun! Ei bine, dacă frica este o emoție paralizantă, atunci credința în dragostea necondiționată a lui Dumnezeu pentru tine este ca un antidot! Prea mulți pun carul înaintea boilor… Credem că Dumnezeu ne acceptă în funcție de dragostea noastră pentru El, și nu în funcție de dragostea Lui pentru noi. Biblia spune: „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi.” (1 Ioan 4:19) Dragostea lui Dumnezeu pentru tine nu se bazează pe performanța ta, ci pe performanța lui Hristos în numele tău. Când îți pui încrederea în Hristos, Dumnezeu te vede „în Hristos” (2 Corinteni 5:17) din acel moment. Vrei să știi cum te vede Dumnezeu în acest moment și în orice alt moment? „În Hristos”! Înseamnă asta că poți să nu te supui lui Dumnezeu și să scapi nepedepsit?! Nici vorbă! Sfânta Scriptură spune că „Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte… Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată, pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie, dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii…” (Evrei 12:6, 11) Dar mustrarea lui Dumnezeu nu este respingere! Este o dovadă a iubirii Sale necondiționate, nelimitate, neclintite, necâștigate și nemeritate față de tine. Dumnezeu nu te iubește mai mult în acele zile în care ești victorios, și mai puțin în acele zile în care ești înfrânt… Dragostea Lui pentru tine nu variază și nu oscilează! Așadar, cunoașterea acestui adevăr îți va stimula credința și îți va diminua frica!

„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot…” (2 Petru 1:3)

     A-L urma pe Dumnezeu înseamnă a duce la bun sfârșit ceea ce El te-a chemat să faci. Nu toți cei care încep cu bine termină cu bine. Ocazional, suntem șocați și întristați aflând că un slujitor al lui Dumnezeu a fost doborât de o problemă morală sau financiară. Apostolul Pavel scrie: „Luca, doctorul preaiubit, şi Dima vă trimit sănătate.” (Coloseni 4:14) Iar mai târziu, va scrie: „Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit.” (2 Timotei 4:10) Trei forțe sunt aliniate împotriva ta și nu se opresc niciodată: lumea, firea pământească și diavolul. Lumea va încerca să te toarne în forme cunoscute pentru a te învinge. Apostolul Pavel era conștient de aceste trei forțe când a spus: „eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus…” (Faptele apostolilor 20:24) Așadar, cere putere de la Dumnezeu ca să poți termina misiunea pe care ți-a dat-o El, și bucură-te de fiecare clipă. Cum poți să-ți termini misiunea cu bine? Tot Biblia îți oferă răspunsul: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa…” (2 Petru 1:3-5) Concluzie: termină-ți cu bine slujba încredințată de Dumnezeu!

„Să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care le dă adevărul.” (Efeseni 4:24)

     Înainte de a fi crucificat, Domnul Isus S-a rugat în grădina Ghetsimani. A simțit emoții intense… „A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ.” (Luca 22:44) Atât de puternice au fost acele trăiri, încât S-a rugat ca paharul răstignirii să se depărteze de la El. Dar în acea noapte, Isus a rupt lanțurile emoțiilor supunându-Se voinței Tatălui Său, când a spus: „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta!” (Luca 22:42) Nu numai că emoțiile pot fi stăpânite prin ascultare, dar ele se vor supune credinței. Emoțiile vor face ceea ce noi, prin credință, le ordonăm să facă. Psalmistul David a exclamat: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt!” (Psalmul 103:1) David a ordonat sufletului său, centrul emoțiilor sale, să-L binecuvânteze pe Domnul. El credea că sufletul său și tot ceea ce este în el vor face ceea ce el a poruncit. Sentimentele pot fi transformate din dramă în binecuvântare. Apostolul Pavel credea că emoțiile negative pot și trebuie să fie dezbrăcate, iar emoțiile pozitive – îmbrăcate: „Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care le dă adevărul.” (Efeseni 4:22-24). Și tot el spune: „Pacea lui Dumnezeu… să stăpânească în inimile voastre…” (Coloseni 3:15) Sfintele Scripturi arată clar că emoțiile pot fi supuse, și că voința poate răspunde puterii lui Dumnezeu și credinței, mai mult decât emoțiilor celor mai dramatice!