„…Părinţii sunt slava copiilor lor.” (Proverbele 17:6).

     Copilul tău se află în procesul de formare a persoanei care va fi în cele din urmă. Așa că, pentru a-l crește așa cum trebuie și pentru a-l face mândru de tine, demonstrează-i și trăiește după aceste șase principii: 1) Asigură-l prin vorbe și fapte că-l iubești. El trebuie să știe că dragostea ta este oferită și că nu va fi niciodată retrasă de la el din cauza înfățișării, a realizărilor sau a faptelor sale. Fă-l să știe că este iubit pentru cine este și că valoarea lui în ochii tăi nu este niciodată pusă la îndoială! 2) Clădește-i un caracter puternic și implementează-i valorile lui Dumnezeu. „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Proverbele 22:6). 3) Stabilește-i limite clare. Și fii constant în păstrarea lor. Copiilor le plac regulile? Nu! Însă principalul tău scop nu este să-l faci pe copilul tău încântat, ci să-l înveți să fie responsabil… și fericirea va urma! 4) Ajută-l să-și descopere potențialul. Asta înseamnă să-l asculți, să-l observi, și odată ce-i identifici talentele, să-l ajuți să și le dezvolte! Pentru că: „Avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat” (Romani 12:6). 5) Nu încerca să faci din el un duplicat al tău. Dumnezeu l-a creat pe fiecare dintre copiii tăi în mod unic, și l-a înzestrat cu o personalitate aparte. Așa că nu încerca să-l faci o persoană de care Dumnezeu sau noi să nu avem nevoie. 6) Încurajează-l să-și urmeze viziunea pentru viața sa. „Tinerii voştri vor avea vedenii” (Ioel 2:28). Nu turna apă rece peste focul entuziasmului său, ci mai degrabă întețește-l! Coboară de pe scaunul criticului, și fii cel mai mare suporter al său. Dacă faci astfel, îl vei face să fie mândru de tine!

„Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” (Ioan 20:21)

     Domnul Isus a spus: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” Să reținem faptul că aici este vorba despre modul în care Dumnezeu dorește să răspândim Evanghelia, nu despre reguli, regulamente și doctrine ale diferitelor denominații. Noi trebuie să înțelegem următoarele lucruri: 1) Am fost trimiși să slujim, nu să fim slujiți. „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare” (Matei 20:28). Ați observat că dacă nu suntem serviți la timp când mergem la un restaurant, ne pierdem cumpătul? Credem că merităm mai mult. În Împărăția lui Dumnezeu însă, puterea se află jos, și de acolo guvernează și biruiește Hristos. Trebuie să ne smerim! Noi nu-L reprezentăm pe Isus decât dacă suntem dispuși să ne îmbrăcăm cu haina smereniei și să „spălăm” picioarele fraților noștri… chiar dacă numele lor s-ar putea să fie Iuda! 2) Am fost trimiși să facem voia lui Dumnezeu, nu voia noastră. Domnul Isus a zis: „M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 6:38). Când suntem tineri și lumea ne întreabă despre planurile noastre de viitor, noi spunem: „Aș vrea să devin doctor, profesor sau asistentă…” Dar e neapărat necesar să adăugăm „dacă este voia Domnului”, deoarece dacă El nu face parte din planul nostru, suntem singuri. Dacă îți alegi profesia nepotrivită, ajungi în locul nepotrivit, înconjurat de persoane nepotrivite, și toate lucrurile din viața ta vor fi nepotrivite. Evanghelistul Ioan a scris: „lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac” (1 Ioan 2:17). Să nu împlinești voia lui Dumnezeu, înseamnă să nu împlinești scopul pentru care te-ai născut! Nu lăsa să ți se întâmple ție lucrul acesta!

„Vom fi biruitori!” (Numeri 13:30)

     Într-o seară de duminică, Mary Southerland se afla într-o biserică, când un necunoscut a bătut-o pe umăr și i-a spus că este chemată să slujească în acea biserică, ocupându-se de muzică și de tineri. S-a gândit că bărbatul nu știe ce vorbește! Tocmai absolvise facultatea, cu diplomă pentru dascăl în școala primară, iar o prietenă o invitase la biserică să cânte la serviciul de seară. Asta era tot – sau cel puțin așa a crezut ea. Când serviciul s-a terminat, prietena ei i-a spus: „Ar trebui măcar să te rogi pentru oferta primită.” Așa a făcut. „Iată-mă, după treizeci de ani, o slujitoare fără merite, care trăiește într-o uimire constantă față de planul lui Dumnezeu pentru viața ei!” Noi lăsăm ca defectele și nesiguranțele noastre să ne dicteze cursul vieții, când de fapt Dumnezeu caută oameni obișnuiți prin care să facă lucruri neobișnuite! Mereu ne găsim scuze ca să justificăm neimplicarea noastră în biserică, în comunitate sau în a da o mână de ajutor altora. Probabil că de unul singur nu te simți capabil… Puțini se simt! Dar prin apostolul Pavel Dumnezeu ne spune următoarele: „puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9). Când Moise a trimis douăsprezece iscoade în Canaan ca să verifice puterea militară cu care aveau să se confrunte, zece dintre ele au raportat: „N-avem nici o șansă! Uriașii sunt prea mari!” (vezi Numeri 13:28). Dar ceilalți doi nu au fost de acord cu raportul majorității și au spus: „Haideți să ne suim, şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!” Dumnezeu ne vede ca fiind „biruitori” – nu pentru că noi suntem puternici, ci pentru că El este Atotputernic! Avându-L pe El de partea noastră, ne putem ridica cu încredere, știind că suntem capabili să biruim. Dumnezeu ne vede ca pe niște învingători… niște biruitori care pot realiza lucruri mărețe datorită talentelor și puterii pe care El le-a pus în noi!

„Ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” (2 Corinteni 5:21)

     Gandhi a spus odată: „Refuz să las pe cineva să se plimbe prin mintea mea cu picioarele murdare.” Și totuși, exact asta facem noi, când ascultăm de șoaptele trecutului care ne condamnă. Un autor respectat scria: „Acuzațiile negative vin sub diferite forme: „Nu ești atât de spiritual pe cât ar trebui să fii… Nu ai muncit suficient săptămâna trecută… Poate ieși ceva bun din tine?… Dumnezeu nu te poate binecuvânta din cauza trecutului tău!” etc. Toate acestea sunt minciuni! Noi nu trebuie să trăim cu sentimentul condamnării atunci când facem greșeli. Chiar și apostolul Pavel a recunoscut: „binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac” (Romani 7:19). Există o vreme a pocăinței și o vreme a vindecării și a înaintării. Nu poți schimba trecutul. Și dacă trăiești cu sentimentul vinovăției astăzi, din cauza zilei de ieri, nu vei avea puterea să biruiești. Biblia spune: „Îmbrăcați-vă cu platoșa” aprobării lui Dumnezeu (vezi Efeseni 6:14). Platoșa îți acoperă inima, centrul ființei tale, modul în care gândești și simți despre tine însuți. Dacă te gândești în mintea ta: „Nu am niciun viitor. Am dat-o în bară de prea multe ori. Dumnezeu nu poate să fie mulțumit de mine”, „pârâșul” este de fapt cel care îți vorbește, și el nu are nicio autoritate asupra ta. Ba mai mult, Dumnezeu ne spune că el a fost „aruncat jos.” (Apocalipsa 12:10). Așa că, rămâi neclintit și adu-i aminte că „pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” Ca orice om, probabil că și tu ai făcut destule greșeli, dar din punct de vedere spiritual (pozițional), Dumnezeu te vede „în Hristos”, așadar ești „desăvârșit”, „îndreptățit” și „acceptat.” Din punct de vedere situațional, ești o lucrare în desfășurare – și El nu va renunța la tine!

„Să nu umblăm după o slavă deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii, şi pizmuindu-ne unii pe alţii.” (Galateni 5:26)

     Te rog să fii atent la următoarele cuvinte și vezi dacă par valabile și pentru tine: „Ai impresia că tu ai avut o zi grea? Eu am avut treizeci de clienți până la prânz!” Este foarte ușor să te lași absorbit de „competiția martirilor”, în care problemele tale sunt mai grave decât ale tuturor. Și dacă nu ești atent, ea se poate strecura și în familia ta. Alicia Howe scria: „La sfârșitul zilei, când frustrările de la serviciu sunt proaspete și sarcinile domestice apar amenințătoare, decorul este pregătit. Soții care au nevoie disperată unul de celălalt pentru a-și recunoaște eforturile, se luptă acum pentru titlul de cea mai harnică persoană. Avem o nevoie fundamentală de recunoaștere din partea partenerului de viață și dacă n-o avem, inventăm strategii pentru a o obține.” Problema este că atunci când ne comparăm între noi, facem rău relației. Așadar, având lucrul acesta în minte, iată ce ai de făcut: 1) Fii atent la așteptările nerostite! Când soțul sau soția ta își exprimă frustrarea, nu contrazice, afișându-ți superioritatea. Ascultă și încurajează! Domnul Isus a zis: „cine are urechi de auzit, să audă.” (Marcu 4:9). Nevoia soțului sau soției tale este aceea de a avea siguranța că poate rezolva problema! 2) Exprimă-ți des aprecierea. Imaginează-ți că soțul sau soția ta poartă un afiș pe care scrie: „Apreciază-mă!” Faptul că societatea este înclinată să atribuie roluri specifice pentru bărbați și femei, nu-ți dă dreptul să-ți desconsideri soțul sau soția! 3) Susține eforturile soțului sau soției tale, și dă-i o mână de ajutor. Nu fi critic pentru felul în care celălalt împăturește rufele sau greblează gazonul. Când procedezi așa, îți garantez că a doua oară nu va mai încerca s-o facă! Deci: a) Respectați-vă munca unul altuia; b) Recunoaște că deși meseriile voastre sunt diferite, ambele pot fi dificile; c) Fii suficient de sensibil ca să ajuți când nu e „treaba ta” sau „rândul tău”! d) Nu mai exprima văicăreli de tipul „sunt obosit”… Ele se opun productivității, și probabil că amândoi v-ați săturat să le auziți!

„Vei putea face faţă lucrurilor şi tot poporul acesta va ajunge fericit la locul lui.” (Exodul 18:23)

     În cartea Exodul citim (spicuiesc din 18:13-23): „Moise s-a aşezat să judece poporul; şi poporul a stat înaintea lui de dimineaţa până seara. Socrul lui Moise a văzut tot ce făcea el pentru popor şi a zis: „Ce faci tu nu este bine; te istoveşti singur… lucrul este mai presus de puterile tale şi nu-l vei putea face singur… Alege din tot poporul oameni destoinici… Ei să judece poporul întotdeauna… În felul acesta îţi vei uşura sarcina, căci o vor purta şi ei împreună cu tine… și vei putea face faţă lucrurilor.” Administratorul unei biserici cu o rată mare de creștere a spus: „Ca om care pun accentul pe performanță și pe a le face oamenilor pe plac, știu cum trebuie să se fi simțit Moise. Creșterea rapidă și campusurile de multiplicare m-au pus în situația în care încercam să conduc și să gestionez totul. În acest proces, m-am epuizat și am ajuns frustrat. Ceea ce făceam nu era sănătos nici pentru echipa noastră, nici pentru biserică. În săptămânile care au urmat, am reorganizat membrii din conducere, am împuternicit liderii cu mai multă autoritate și am dezvoltat o rețea de pregătire și dezvoltare la toate nivelurile. În calitate de lideri, noi trebuie să ne împotrivim ispitei de a fi eroi și de a face totul singuri. Reevaluarea structurii de conducere cel puțin o dată pe an are o importanță critică. Să fii lider într-o lucrare este greu, dar există modalități prin care poți să-i implici pe alții și să împarți responsabilitatea!” Este nevoie de rugăciune, de smerenie și de răbdare pentru a crește și a implica oamenii potriviți. Dar dacă faci lucrurile în felul acesta, vei avea tăria de a duce la îndeplinire tot ce îți poruncește Dumnezeu, iar oamenii din jurul tău vor înflori la rândul lor. Așadar, toată lumea are de câștigat!

„Ce-ai auzit de la mine… încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii” (2 Timotei 2:2).

     Majoritatea slujitorilor și liderilor din biserici recunosc faptul că oamenii sunt cea mai importantă resursă pe care o au la dispoziție. Și atunci se pune întrebarea: de ce nu alocăm mai mult timp pregătirii de noi lideri? Un pastor afirma că, nefăcând lucrul acesta, „limităm creșterea și eficiența bisericilor noastre, pe termen lung. Apostolul Pavel reprezintă modelul de urmat pentru acest adevăr, deoarece el a schimbat cursul istoriei. El a format lideri noi în jurul său și i-a învățat să facă și ei la fel. El i-a spus lui Timotei, discipolul său: „ce-ai auzit de la mine… încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii.” Aceasta este esența formării de lideri.” Când îți pui timp deoparte ca să formezi lideri, și ai o atitudine plină de dragoste, ei învață să transmită același nivel de dragoste celor pe care îi conduc. Există principii dovedite care se aplică liderilor din orice organizație, iar biserica nu face excepție. De exemplu, Jon Gordon scria: „Ca serviciul de relații cu clienții să meargă bine, trebuie să te focalizezi în primul rând pe angajați și apoi pe clienți. De prea multe ori, bisericile și organizațiile își concentrează întreaga energie pe clienți, ignorând persoanele care slujesc. Lucrul acesta poate funcționa pe termen scurt, însă în cele din urmă, angajații vor fi obosiți, epuizați, vor avea o atitudine negativistă și plină de resentimente. Organizațiile care prestează cele mai bune servicii au o regulă interioară clară: angajații sunt prețuiți, ascultați și îngrijiți. La rândul lor, acești angajați își prețuiesc clienții, au grijă de ei și îi slujesc. Dacă ești un model de slujire, oamenii pe care îi conduci vor transmite modelul mai departe. Dacă dorești ca echipa ta să slujească, slujește-i. Dacă vrei ca oamenii tăi să iubească, iubește-i. Dacă vrei să-și îndrăgească munca, muncește. Dacă vrei ca angajații tăi să dea ce au mai bun, oferă-le ce ai tu mai bun!” Așadar, gândește-te: înveți tu oameni care să poată fi în stare să învețe pe alții?

„Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15:55)

     Când tatăl muzicienei canadiene Carolyn Arends era pe patul de moarte al unui spital, masca de oxigen îi făcea imposibilă comunicarea cu familia. Așa că au fost surprinși să-l audă intonând o cântare de la Școala duminicală: „Cu Hristos în corabie, putem râde de furtună, căci navigăm spre casă.” Cu numai câteva ore înainte de a pleca „acasă”, un refren din copilărie pe care-l învățase cu vreo șaizeci de ani în urmă i-a oferit acestui muribund alinare și tărie. Arends scria apoi: „Speranța mea este ca și eu să mor cântând, vorbind și gândindu-mă la Domnul Isus. Moartea fără destinație este ca bau-baul din întuneric; ea ne împiedică să privim peste umăr și să intrăm bucuroși în zilele care ne-au fost date. Scoasă din întuneric și adusă la lumina evangheliei, moartea nu doar că-și pierde boldul, dar ne aduce aminte „să ne numărăm bine zilele” (vezi Psalmul 90:12). Alergarea spre linia de sosire are un sens diferit, ca importanță și scop, decât are jogging-ul prin cartier. Când un credincios își dă seama că se îndreaptă spre moarte (mâine sau peste 50 de ani), el va face mai bine să nu-și mai irosească energia negându-și mortalitatea, și să înceapă să trăiască în destinul său veșnic aici și acum. El își poate îndrepta eforturile spre investirea în lucrurile cu care dorește să rămână la sfârșit. Moartea poate fi dureroasă, dar nu este sfârșitul! Noi nu jelim ca cei ce n-au nicio nădejde. Nu știu câte zile mi-au mai rămas de trăit, dar vreau să le folosesc pe toate și pe fiecare în așa fel încât adevărul despre cine este Isus, și cine sunt eu în El, să se înrădăcineze tot mai adânc în mine!”

„Înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse…” (Psalmul 16:11)

     Dacă vei întreba douăzeci de persoane cum este raiul, probabil vei primi douăzeci de răspunsuri diferite. Dar există o afirmație care nu lasă loc speculațiilor: „Aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine”, decât orice ne-am putea imagina (am citat Filipeni 1:23) Amintindu-și de o conversație avută cu mama sa înainte de a pleca în veșnicie, Anne, fiica lui Billy Graham, scria: „I-am povestit despre vizita mea recentă la Westminster Abbey, unde sunt încoronați și unde se căsătoresc regii și reginele. Poarta pentru turiști care duce la intrarea în catedrală este un loc întunecos și înghesuit. Dar în partea opusă se află o altă ușă care se deschide spre sanctuarul magnific, glorios al catedralei Westminster. Nartexul (încăpere de la intrarea într-o biserică) era slab luminat, un loc oarecare în care-ți cumperi biletul și ghidul, înainte de a intra în catedrală. Nu-mi pot imagina pe nimeni luându-și bilet, sau răsfoind o carte despre acest edificiu și să se mulțumească să rămână la intrare. Noi ne luăm biletul spre cer când ne „naștem din nou” prin credința în Domnul Isus. Și ne familiarizăm cu cerul prin „ghidul” într-acolo – Biblia! Mama a părăsit nartexul și s-a mutat în sanctuar pe 14 iunie 2007. Este o durere grea și de neimaginat, faptul că nu mai pot să-i văd strălucirea din ochi și nu-i mai aud vorbele înțelepte. În ciuda inimii mele zdrobite, știu că întreaga ei rațiune de a fi – și a noastră – este mutarea în rai. Psalmistul a spus: „înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse, şi desfătări veşnice în dreapta Ta.” Într-o zi, și eu mă voi muta acolo, ca să trăiesc pentru totdeauna în „sanctuar”. În tot acest timp, doresc să le arăt celorlalți o frântură din casa Tatălui meu, ca și ei să aștepte cu nerăbdare și cu nădejde să se mute acolo!” Deci, fă și tu la fel!

„O! voi, care treceţi pe lângă mine, priviţi şi vedeţi dacă este vreo durere ca durerea mea…” (Plângerile lui Ieremia 1:12)

     Într-o dimineață friguroasă de ianuarie, într-o stație de metrou din Washington D.C., un tânăr violonist a interpretat câteva compoziții clasice în timp ce oamenii treceau grăbiți pe lângă el. După câteva minute, un bărbat de vârsta a doua s-a oprit pentru a-și trage sufletul, apoi a plecat în grabă. La treizeci de secunde, după el, tânărul a primit primul dolar; o femeie i l-a aruncat în cutie fără să se oprească. După șase minute s-a oprit un băiețel, dar mama sa l-a tras în grabă. Alți copii au făcut la fel, dar toți părinții, fără excepție, i-au tras grăbiți. Tânărul muzician a cântat timp de patruzeci și cinci de minute. În acest timp, s-au oprit șapte persoane și au ascultat puțin și alte douăzeci au dat bani în timp ce treceau. A strâns 32 $, și când s-a oprit din cântat, nimeni nu a observat și nimeni nu a aplaudat. Remarcabil în această relatare este faptul că violonistul era Joshua Bell, unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii, care – în cadrul unui experiment social efectuat de ziarul Washington Post – a interpretat incognito una dintre cele mai complicate piese scrise vreodată, pe o vioară ce valora 3,5 milioane de dolari! Cu două zile înainte, dăduse un concert cu casa închisă, la un teatru din Boston, unde biletele costaseră în medie 100$, și a interpretat aceeași compoziție pe care a cântat-o în acea dimineață, în stația de metrou – unde numai o persoană l-a recunoscut, în cele din urmă… Întrebarea care se ridică este: Dacă nu ai timp să te oprești și să asculți pe unul dintre cei mai buni muzicieni, interpretând cea mai frumoasă muzică scrisă vreodată, pe unul din cele mai frumoase instrumente fabricate vreodată, ce altceva mai ratezi oare în timp ce te grăbești prin viață? Merită să te gândești la asta, nu-i așa?!