„Eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă…” (Faptele Apostolilor 20:24)

     Se spune că maiorul Arthur Godfrey Peuchen, un canadian bogat, a supraviețuit scufundării Titanicului. După ce vasul a lovit icebergul, el s-a întors în cabina sa și, ignorând banii, bijuteriile și alte bunuri în valoare de aproximativ 300.000 de dolari, a luat acul de cravată cu diamant preferat, și trei portocale. Mai târziu, se spune că el ar fi zis: „Banii păreau a fi o simplă batjocură în acele momente…” Circumstanțele i-au transformat valorile; tragedia i-a clarificat prioritățile. Întrebarea nu este dacă ai o agendă plină, ci: cine ți-o umple, și cu ce anume? Dacă ești înțelept, te vei consulta cu Dumnezeu în ceea ce privește prioritățile vieții tale, apoi le vei ține în permanență în fața ochilor tăi (vezi Proverbele 3:6). În cadrul unui sondaj de opinie, mai multe persoane trecute de 90 de ani au fost întrebate: „Dacă ați putea relua viața de la capăt, ce ați face diferit?” Au reieșit trei răspunsuri predominante: 1) Aș petrece mai mult timp cu familia și cu prietenii mei; 2) Aș încerca mai multe lucruri și mi-aș asuma mai multe riscuri; 3) M-aș dărui unui lucru care să dăinuie și după ce eu nu voi mai fi. Lucrurile mărunte ne fură prea mult timp și ajungem să trăim după priorități greșite, nu-i așa? Dacă spui „da” oricărei cereri, nu vei ajunge niciodată să faci ceea ce Dumnezeu te-a chemat să faci. Apostolul Pavel și-a dat seama de asta când a spus: „Vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu.” O viață în care totul este permis este o viață în care nimic nu merge. Cea mai mare provocare a ta este să gândești și să faci lucrurile care, în cele din urmă, contează. Biblia ne avertizează în sensul acesta când spune: „Dacă ar fi fost înţelepţi, ar înţelege și s-ar gândi la ce li se va întâmpla.” (Deuteronomul 32:29). Așadar, fă din Dumnezeu prioritatea vieții tale, și celelalte lucruri le vei primi de la El!

„A frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor…” (Matei 14:19)

     Biblia ne spune că Domnul Isus „a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti, Şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat, a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărţit noroadelor.” (Matei 14:19) Să reținem ordinea evenimentelor din această scurtă istorie: pâinile au fost luate, binecuvântate, frânte, apoi date altora. Așa lucrează Dumnezeu! Pentru a-i binecuvânta pe alții prin tine, El te va lua, te va binecuvânta, te va frânge… și apoi te va folosi! Apostolul Pavel a trebuit să fie zdrobit din cauza mândriei. El scrie: „Ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:7-10) Așadar, dacă ai o persoană sau o situație „spinoasă” în viața ta, Dumnezeu vrea să experimentezi harul și puterea Sa în procesul confruntării cu ele. Apostolul Pavel a ajuns în cele din urmă în situația în care Îi putea mulțumi lui Dumnezeu pentru „țepușul” său. Biblia vorbește despre „jertfa de laudă” la adresa lui Dumnezeu (Evrei 13:15). Atunci când ești dispus să te sacrifici pentru a avea un lucru, înseamnă că îl prețuiești suficient de mult încât să plătești prețul pentru el. Vrei să umbli în puterea lui Dumnezeu? Vrei să experimentezi binecuvântarea Sa? Dacă răspunsul tău este „da”, atunci mulțumește-I lui Dumnezeu pentru „situația ta spinoasă”, și acceptă procesul zdrobirii – care te va conduce spre puterea și binecuvântarea lui Dumnezeu!

„Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.” (Psalmul 51:17)

     Zdrobirea duce la binecuvântare. Pentru a primi o porție dublă din duhul lui Ilie, Elisei, care era fermier, a trebuit să-și aducă boii și plugul ca ardere de tot. Pentru a-și demonstra dragostea pentru Isus, o femeie a trebuit să spargă vasul cu untdelemn scump și să-l toarne pe El. Pentru a înfrânge armatele lui Madian, cei trei sute de soldați ai lui Ghedeon au trebuit să spargă ulcioarele, să-și lase lumina să strălucească și să devină ei înșiși o țintă. Adevărul este că Dumnezeu trebuie să ne zdrobească pe fiecare dintre noi în diferite domenii, pentru a ne folosi. În ce domenii? Obiceiurile proaste. Voințele încăpățânate. Ego-uri umflate. Gânduri rele. Temeri paralizante. Prejudecăți secrete. Ambiții greșite… Lista este nesfârșită. Dacă ți-ai pus în gând să mergi spre est, într-acolo o vei lua – așa că Dumnezeu va trebui să te întoarcă! Uneori, asta necesită disciplinare. Și tu, nu Dumnezeu, ești cel care determină durata și amploarea acestei disciplinări. Biblia spune că „orice pedeapsă, deocamdată, pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie, dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii.” (Evrei 12:11). Dacă ești părinte, înțelegi foarte bine acest lucru. Un copil se va prăbuși în lacrimi, în timp ce altul te va sfida. Dumnezeu va face tot ce este necesar pentru a te vindeca de năravul autosuficienței! Apostolul Pavel scrie: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin, şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.” (1 Tesaloniceni 5:23) Să remarcăm că trupul nostru este ultimul în ordinea transformării. Tu, ca persoană nouă în Hristos, ai un duh născut din nou care trăiește într-un trup nenăscut din nou, și vei fi mereu în „luptă cu firea pământească.” Care este secretul victoriei? Zdrobirea și predarea! Așadar, acesta este Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine astăzi!

„Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit…” (Psalmul 51:17)

     Zdrobirea este procesul prin care Dumnezeu ne dezbracă de mândrie și de autosuficiență, astfel încât caracterul lui Hristos să poată străluci. Zdrobirea nu înseamnă neapărat să treci prin vreo tragedie; mulți dintre cei care suferă tragedii nu au o relație cu Dumnezeu, și nu tind să se apropie de El prin tragedii. Problema în zdrobire nu ține atât de mult de circumstanțele tale, ci de reacția ta. Ce încearcă Dumnezeu să te învețe prin zdrobire? Zdrobirea este atunci când Dumnezeu te privează de autosuficiență până la punctul în care nu mai ai putere să te repari singur. Când El blochează orice scăpare la care încerci să recurgi, și ajungi să vezi că doar la El este soluția sau răspunsul, faci o descoperire care îți schimbă viața. Care este aceasta? Când Dumnezeu este tot ce mai ai, Dumnezeu este tot ce ai nevoie! Adevărul este că puterea lui Dumnezeu este rezervată acelora care au renunțat să mai încerce să rezolve lucrurile prin propriile forțe, sau să urmărească doar îndeplinirea propriilor scopuri. Să reținem cuvintele „jertfele plăcute lui Dumnezeu”, din versetul citat. Jertfă înseamnă o ființă care trebuie să moară pe un altar. Așadar, dacă vrei să experimentezi un nou nivel al harului și al puterii lui Dumnezeu în viața ta, trebuie să fii dispus să mori față de interesul propriu, față de ego și față de independență. Pentru ca o plantă să răsară din pământ, sămânța trebuie să moară. Pentru ca un pui de găină să experimenteze viața, coaja oului trebuie spartă. Pentru ca un cal pur-sânge să câștige cursa, el trebuie să fie „dresat” și înhămat. După o întâlnire personală cu Hristos, pe drumul Damascului, în urma căreia a fost zdrobit, Pavel a întrebat: „Doamne, ce vrei să fac?” (Faptele Apostolilor 9:6). Cu alte cuvinte: „Ce vrei Tu, Doamne, să fac?!” Te afli cumva, astăzi, în presa zdrobirii? Dacă da, iată care sunt opțiunile tale: 1) să te împotrivești; 2) să fugi; sau 3) să răspunzi și să spui: „Da, Doamne!”

„Elisei… turna apă pe mâinile lui Ilie.” (2 Împărați 3:11)

     Uneori, lucrurile nu vin la cei care așteaptă, ci la cei care se pregătesc. Avem o ilustrație excelentă în 2 Împărați 3:16-17. Ca parte a strategiei lui Dumnezeu pentru a-i învinge pe moabiți, Dumnezeu le-a spus israeliților să sape un șanț pe care El îl va umple cu apă, până va deveni un râu puternic. Ei au făcut așa, și prin urmare, au avut parte de o victorie spectaculoasă. Dar să nu pierdem esențialul: Dumnezeu a spus: „valea aceasta se va umple de apă!” (vezi vers. 17). Cu alte cuvinte, Dumnezeu Se poate folosi de orice și de oricine, dar nu o face; ci folosește oameni pregătiți și ascultători. Moise a trăit până la 120 de ani. Primii patruzeci de ani i-a petrecut într-un palat, următorii patruzeci de ani – în pustiu, iar ultimii patruzeci de ani i-a petrecut îndeplinindu-și misiunea dată de Dumnezeu. Asta înseamnă două treimi din viața lui în pregătire! Dar ce să spunem despre Elisei? El se pregătea turnând „apă pe mâinile lui Ilie”, adică era un servitor. Un pastor și autor remarca: „Mulți predicatori de astăzi s-ar simți ofensați dacă ar fi prezentați așa unei audiențe!” Dar asta trebuie să fim: slujitori! Și pentru asta ne pregătim: pentru slujirea lui Dumnezeu. Ce se întâmplă când nu ești pregătit? Păi, se întâmplă… lucruri care sperai să nu se întâmple! Adesea, diferența dintre a câștiga și a pierde o face tocmai pregătirea! Să fredonezi „Uită-te la stele și pune-ți o dorință” nu va face ca visul tău să devină realitate; trebuie să te pregătești! Lucrarea apostolului Pavel a început cu cuvintele: „Doamne, ce vrei să fac?” (Faptele Apostolilor 9:6). După care s-a dus în Arabia, în pustie, pentru următorii trei ani, pentru a căuta pe Domnul, a învăța și a se pregăti să primească dezvăluirea despre Evanghelia lui Hristos pe care urma s-o mărturisească oamenilor. Indiferent dacă vocația ta este sacră sau seculară, trebuie să știi cât va costa în materie de timp, efort și resurse, și să te pregătești pentru ea. Biblia spune că: „Prin înţelepciune se înalţă o casă şi prin pricepere se întăreşte.” (Proverbele 24:3) Așadar, Dumnezeu îți spune astăzi: pregătește-te pentru slujire!

„David a dat fiului său Solomon… planul a tot ce avea în minte cu privire la curţile Casei Domnului… și vistieriile Sfântului Locaș.” (1 Cronici 28:11-12)

     Primul Templu evreiesc a fost una dintre minunile arhitecturale ale lumii antice. Construit în secolul al X-lea î.Hr., a fost un proiect atât de amplu, încât Solomon a folosit șaptezeci de mii de oameni ca să poarte sarcinile și optzeci de mii de cioplitori în piatră. Peste trei mii de oameni supravegheau și gestionau proiectul, care a durat șapte ani. Templul a fost epicentrul iudaismului: era locul principal de jertfă; a fost locul prioritar de închinare; era ținta numeroaselor pelerinaje sau vizite. Dar, ca orice edificiu – oricât de modest sau grandios – și Templul lui Solomon a fost produsul imaginației cuiva. Proiectul Templului lui Solomon sau Primul Templu din Ierusalim, îi este atribuit împăratului David. Dar nu a fost proiectul lui David, ci al lui Dumnezeu. Iată ce citim în 1 Cronici cap. 28: „David a dat fiului său Solomon chipul prispei şi clădirilor, odăilor vistieriei, odăilor de sus, odăilor dinăuntru şi al odăii pentru scaunul îndurării. I-a dat planul a tot ce avea în minte cu privire la curţile Casei Domnului şi toate odăile de jur împrejur pentru vistieriile Casei lui Dumnezeu şi vistieriile Sfântului Locaş.” N-avem nicio idee despre modul în care Dumnezeu i-a oferit planurile lui David: în format PDF? JPEG-uri? Slideuri? Schițe sau imagini mentale? Planșe detaliate? N-avem idee… Un lucru este sigur: planurile pentru Templu nu au fost fabricate în mintea lui David, ci au provenit de la Duhul lui Dumnezeu. Templul nu a fost doar o idee bună, a fost ideea lui Dumnezeu. Așadar, cereți-I lui Dumnezeu o idee. Rugați-vă pentru un plan. De ce? Din două motive: în primul rând, pentru că Biblia spune: „Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima.” (Psalmul 37:4). Iar în al doilea rând, când ceva este conceput de Duhul lui Dumnezeu, este sigur că funcționează, și că se va concretiza!

„Pune-ţi nădejdea în Domnul, Israele, de acum şi până în veac!” (Psalmul 131:3)

     Când te uiți la ce se întâmplă în familii, în biserici, în societate și în lume, ce te face să mai ai încă un licăr de speranță? David a spus: „Pune-ţi nădejdea în Domnul, Israele, de acum şi până în veac!” Dar când decizi că lucrurile sunt fără speranță pentru tine, tu Îi trântești ușa în față lui Dumnezeu. S-ar putea să spui: „Dar câtă vreme am o sănătate rezonabil de bună, și mizez pe niște bani care-mi vin regulat, ce nevoie mai am de speranță? La ce să mai sper?” Iată la ce: În primul rând, întreabă-te care este cea mai puternică dorință a ta. Imaginează-ți că ai 80 de ani și că privești înapoi. Ești mulțumit? Dacă nu, acceptă provocarea de a găsi un răspuns. Speranța trebuie să fie personală, să nu fie întemeiată pe lucruri firești și trecătoare, ci să-și aibă obârșia în Dumnezeu, și să fie suficient de arzătoare pentru a guverna tot ceea ce faci. În al doilea rând, dă-i un simbol, ceva în jurul căruia să-ți poți aduna gândurile. Ieremia a dat poporului lui Dumnezeu o lecție exemplară despre speranță, cumpărând un teren la Anatot (vezi Ieremia 32:9). Deși știa că vor fi duși în robie, totuși el a cumpărat un teren în țară… și, în timpul anilor lungi de captivitate, amintirea acelui câmp îndepărtat din Iuda a fost licărul de speranță care a acționat ca un simbol al restaurării viitoare. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Leo Algimas și familia sa au fost înghesuiți în lagărele de concentrare, au păstrat un simbol al speranței, o bucată mică de hârtie dintr-o cutie de ciocolată cu un steag american în partea de jos. O treceau din mână în mână, o priveau, o țineau în mână și vorbeau în șoaptă despre armata care avea să le aducă eliberarea! Simbolurile ne ajută să ne fixăm mintea asupra a ceea ce este posibil să se întâmple. De fapt, cel mai mare Simbol pe care lumea L-a cunoscut vreodată a fost cel mai greu de crezut. Un Copil, într-o iesle, a anunțat venirea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, și a schimbat destinul omenirii! El îți poate schimba și ție destinul. Definește-ți speranța, cere în Numele Lui și, indiferent cât de imposibil pare, așteaptă să se împlinească. Așadar, păstrează-ți vie speranța!

„Cu o praştie şi cu o piatră, David… l-a omorât…” (1 Samuel 17:50)

     Chuck Swindoll scria: „În fiecare zi, Goliat defila pe panta Văii Terebinților, lansând amenințări. Singurul răspuns al trupelor israeliene era pocnetul genunchilor care se ciocneau unii de alții, și clănțănitul dinților! Strategia fricii și intimidării adoptată de uriaș a funcționat… până când David l-a dat pe mâna Domnului oștirilor… astfel încât „cu o praștie și cu o piatră… l-a omorât și i-a tăiat capul.” (1 Samuel 17:50)” Două adevăruri atemporale au rămas până în ziua de azi: În primul rând, trebuie să știi că nu vei câștiga bătălia folosind tehnica inamicului. Când lupți cu armele lumii, devii ca lumea. Biblia spune că David „l-a omorât fără să aibă sabie în mână.” Cea mai puternică armă a lui David, care l-a făcut unic și care i-a adus victoria, a fost scutul credinței. Acesta l-a ținut departe de frică, i-a limpezit vederea și i-a dat calm în mijlocul haosului. În al doilea rând, tu trebuie să știi că, pentru a ucide giganți, este nevoie de îndemânare și disciplină. A mânui praștia și piatra Duhului este un lucru mai subtil decât a mânui ciomagul cărnii. De ce? Apostolul Pavel ne explică (Efeseni 6:12): „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti…” Așadar, luptele nu sunt un sport de echipă, ci sunt individuale. Goliat spusese: „Alegeţi un om care să se coboare împotriva mea!” (1 Samuel 17:8). Pe durata luptei, tu ești singura țintă a diavolului. Deci, dacă trebuie să te confrunți cu „Goliatul” tău personal, procedează ca David: dă-l pe mâna lui Dumnezeu! Încarcă-ți praștia… și lasă-L pe Dumnezeu să câștige victoria pentru tine. Acesta este astăzi Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine!

„Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui…” (Exodul 33:11)

     Atunci când vorbești cu un prieten apropiat, ești relaxat, încrezător, cu garda jos și deschis. Nu trebuie să ai grijă ce spui; poți exprima ceea ce simți fără să-ți fie teamă că vei fi judecat sau respins. Așa vorbeau Moise și Dumnezeu unul cu celălalt: ca doi prieteni, încrezători și transparenți. Ei își spuneau direct ce simțeau și gândeau, și nu în limbaj bisericesc sau în jargon religios! Israeliții și-au făcut un vițel de aur la care să se închine, iar Dumnezeu a fost atât de supărat, încât S-a gândit să-i renege și să-Și aleagă un popor nou. Moise a fost nevoit să rezolve această situație de criză și s-a angajat într-o discuție serioasă cu Dumnezeu, cu privire la situație. În esență, iată ce i-a spus Moise lui Dumnezeu: „Tu vezi lucrurile într-un fel, Doamne, eu le văd altfel – iar perspectiva Ta mă face să mă simt foarte inconfortabil!” Sună ca un schimb de vorbe sincere între prieteni, nu-i așa? Moise nu a fost lipsit de respect; a fost direct și sincer cu Dumnezeu. Se cunoșteau suficient de bine pentru a vorbi „față în față, așa cum vorbește un om cu prietenul lui.” Tu te rogi așa? Fără să te dai mare – doar spunând din inimă ceea ce ai vrea să-i spui prietenului tău, lui Dumnezeu? Acesta era genul de relație pe care Dumnezeu a avut-o cu Moise… și este genul de relație pe care El vrea ca și tu să o ai cu El! Clișeele religioase și listele de cereri „obișnuite” te fac să ratezi ocazia de a te conecta profund și personal cu Dumnezeu. Deschide-te față de El. Treci la subiect. Spune-I de unde vii, ce simți, ce gândești și ce dorești cu adevărat; apoi ascultă-I perspectiva Lui. Cu alte cuvinte, fii prieten cu Dumnezeu!

„Noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu…” (1 Corinteni 3:9)

     Biblia ne spune că trebuie să iubim, să cinstim și să lucrăm împreună. Atunci, de ce n-o facem? Din cauza egoismului! Ne place să credem că putem face totul singuri… dar nu asta este realitatea! Nu există supermeni sau superfemei. Așadar, întrebarea nu este dacă poți sau nu să faci totul de unul singur, ci cât de repede îți vei da seama că nu poți? Filantropul Andrew Carnegie a declarat: „Este un mare pas în dezvoltarea ta atunci când ajungi să accepți că alții te pot ajuta să faci o treabă mai bună decât ai putea să faci singur!” După ce i-a pregătit pe ucenicii Săi pentru slujire, Isus i-a trimis doi câte doi; nu existau acțiuni individuale! De ce? Din mai multe motive: pentru a se împiedica unul pe altul să se abată de la calea cea bună; pentru a se responsabiliza reciproc; pentru a se încuraja unul pe altul atunci când lucrurile deveneau dificile; pentru a compensa o slăbiciune cu o calitate corespunzătoare. Fiecare dintre noi are „puncte slabe” și avem nevoie de cineva cu o viziune clară în acele domenii pentru a ne ajuta să vedem lucrurile așa cum trebuie. Un exemplu clar găsim în Exodul 17, când Moise și-a ridicat mâinile cerând ajutorul lui Dumnezeu și armata lui Israel a învins pe Amalec. Dar când Moise a obosit și a coborât mâinile, Amalec s-a întors împotriva lui Israel. Care a fost soluția? „Mâinile lui Moise fiind trudite, ei au luat o piatră, au pus-o sub el, şi el a şezut pe ea. Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul de o parte, iar altul de alta, şi mâinile lui au rămas întinse până la asfinţitul soarelui. Şi Iosua a biruit pe Amalec şi poporul lui cu tăişul sabiei.” (Exodul 17:12-13). Așadar, iată două întrebări la care trebuie să răspunzi, astăzi: Cine-ți ține mâinile ridicate, atunci când sunt trudite? Și: Ale cui mâini le ții, tu?!