„Oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată…” (Ioan 11:26).

     La mormântul prietenului Său, Lazăr, Domnul Isus i-a spus Martei două lucruri extrem de importante: 1) „Fratele tău va învia.” (Ioan 11:23); 2) „Oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” (Ioan 11:26). Așadar, care este lucrul pe care te bazezi că te va duce în rai? Caracterul fără pată? Dărnicia? Mersul la biserică? Nu. Deși toate acestea sunt lăudabile, numai dacă L-ai primit pe Hristos în viața ta și ți-ai pus încrederea în El poți avea siguranța învierii și a vieții veșnice. Ia aminte! Domnul Isus a învins moartea și mormântul – pentru tine. S-ar putea să citești aceste rânduri, astăzi, cu lacrimile regretelor și durerii pentru că ți-ai pierdut soțul sau soția de mulți ani, sau copilul tău a avut un accident tragic, ori cineva drag a murit în urma unei boli înfricoșătoare. Domnul Isus îți înțelege durerea ca nimeni altcineva. El are cunoștință de toate acestea, pentru că înaintea Lui „totul este gol și descoperit.” (vezi Evrei 4:15). Dacă simți că moartea se apropie și nu ți-ai pus încrederea în Hristos, trebuie să te ocupi de acest aspect numaidecât. Nu aștepta să vină un moment mai convenabil! Fă-o astăzi, ca să fii mântuit; asta înseamnă că în clipa în care îți vei da duhul, vei trece din moarte la viață – la viață cerească și veșnică. Când te încrezi în Hristos, nu ai niciun motiv să te temi de ceea ce te așteaptă dincolo de mormânt. El este deja acolo! Și El ți-a pregătit un loc. E gata! O bucurie inexplicabilă și fără sfârșit va fi a ta pe vecie, mulțumită lui Hristos. Poți exclama precum apostolul Pavel (1 Corinteni 15:55): „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?”?! Așadar, încurajează-te cu aceste cuvinte: după moarte vine gloria!

„Cel neprihănit de şapte ori cade, şi se ridică…” (Proverbele 24:16).

     Ai văzut un copil care învață să umble? El cade mereu… dar căzăturile fac parte din proces. Faptul de a se ridica din nou și din nou este crucial pentru dezvoltarea echilibrului unui copil și pentru dezvoltarea musculaturii. Tot astfel, un boxer nu este descalificat pentru că este pus la pământ; el este descalificat pentru că nu se ridică. Boxerii știu că e posibil să fie trântiți, așa că se concentrează pe abilitatea de a cădea în siguranță și de a se ridica rapid. Copiii și pugiliștii învață următorul lucru: totul se reduce la a se ridica. Biblia ne spune că atât neprihăniții, cât și păcătoșii cad. Faptul de a se ridica din nou este ceea ce-i diferențiază! „Cel neprihănit de şapte ori cade, şi se ridică, dar cei răi se prăbuşesc în nenorocire” (Proverbele 24:16). Cei răi rămân jos, dar cei neprihăniți se ridică iarăși! În Sfânta Scriptură, observăm că unii dintre cei mai mari slujitori ai lui Dumnezeu au avut parte de cădere. Avram l-a mințit pe Faraon cu privire la soția sa Sarai (vezi Geneza 12:17-18). Iacov și-a înșelat tatăl și a furat dreptul de întâi-născut al fratelui său (vezi Geneza 27:17-29). În mânia sa, Moise nu a ascultat de Dumnezeu atunci când i-a zis să vorbească stâncii (vezi Numeri 20:7-12). Dar, în loc să fie descalificați, aceștia „au fost lăudaţi pentru credinţa lor” (Evrei 11:39). Cum a fost posibil? Pentru că și-au recunoscut păcatul și au primit iertarea lui Dumnezeu! Cu alte cuvinte, au căzut, dar s-au ridicat iarăși. Iar dacă vei cădea, și tu te poți ridica. De fapt, aici intervine credința în călătoria ta. Dacă rămâi jos, îți accepți eșecul; dar dacă te ridici, îți activezi credința!

„Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor…” (2 Corinteni 5:19).

     Dumnezeu ne-a creat pentru a ne bucura de părtășie neîntreruptă cu El și unii cu alții. De aceea scopul diavolului a fost și este să ne separe, de Dumnezeu și unii de alții. Folosindu-se de mândrie, încăpățânare, confuzie, resentiment, egoism, el produce zâzanie și dezbină relații. De multe ori, ceea ce începe ca o simplă neînțelegere se transformă într-o despărțire plină de mânie sau într-o tăcere toxică care durează ore, zile și uneori chiar ani întregi. În plus, ne amăgim singuri crezând că nu e treaba nimănui. Și căderea nu mai poate fi stopată. Ea afectează toate relațiile din viețile noastre – și toate acestea se întâmplă pentru că suntem hotărâți să dovedim că am avut dreptate, și că celălalt a greșit. Nu e doar o problemă psihologică; e o chestiune de păcat care are nevoie de o soluție divină! Dar ce face Dumnezeu cu relațiile destrămate? Apostolul Pavel spune: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor.” Păcatul ne-a distrus relația pe care o aveam cu Dumnezeu. Cu toate acestea, El a luat inițiativa, dându-L pe Hristos ca „răscumpărare (preț plătit) pentru mulţi” (Marcu 10:45) – pentru a ne împăca cu El. Împăcarea înseamnă a aduce împreună ceea ce este menit să fie împreună! Să observăm un lucru: Dumnezeu „nu ține în socoteală păcatele omenirii.” Dar nici nu mai aduce în discuție datoria păcatului nostru. El a anulat-o pe crucea Golgotei, și a încetat să o mai ia în considerare. Și lucrurile nu s-au oprit aici. Dumnezeu „ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări” (2 Corinteni 5:19), poruncindu-ne să „propovăduim această împăcare.” Uneori acest lucru înseamnă să-ți pui cenușă în cap. Dar tu trebuie să fii cel care caută împăcarea, să iei inițiativa și să pui capăt impasului în care te găsești. Ești gata să faci lucrul acesta – astăzi?!

„Îngăduiţi-vă unii pe alţii…” (Coloseni 3:13).

     Dacă vrei să clădești o relație reușită, tu trebuie să te concentrezi pe calitățile celeilalte persoane și nu pe defectele ei. Referindu-se la căsătorie, Benjamin Franklin a spus: „Fii cu ochii larg deschiși înainte de căsătorie, și ține-i pe jumătate închiși după aceea.” Este o greșeală colosală să te arunci într-o relație de-o viață fără a-ți aloca timp pentru a cunoaște cealaltă persoană. Fără o verificare prealabilă la începutul relației, vei avea în mod sigur probleme pe parcurs. Dar un principiu important al unei relații sănătoase este acela de a ierta și de a uita. Politicianul american Edward Wallace Hoch a spus: „Există atât de mult bine în cei mai răi dintre noi și atât de multe rele în cei mai buni dintre noi, încât nu prea se cuvine ca vreunul dintre noi să vorbească despre ceilalți.” Uitarea poate fi un lucru dificil, atunci când ofensa este mare. De obicei, ofensele mărunte pot fi iertate rapid, dar cele mai mari implică un proces de vindecare. Dar până nu iei hotărârea de a ierta și de a uita, acest proces nu poate începe. Apostolul Pavel ne sfătuiește: „Îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii.” (Coloseni 3:12-14). Un autor spunea: „Dacă nu-ți place un lucru, schimbă-l! Dacă nu-l poți schimba, schimbă-ți atitudinea! Nu te mai plânge!” Cu alte cuvinte, când trebuie să te confrunți cu realități pe care nu le poți schimba, roagă-te pentru har și învață să trăiești cu ele. De ce trebuie să iertăm și să uităm? Pentru că Dumnezeu ne spune că așa trebuie să facem! Noi nu am fost creați să ducem cu noi stresul fizic și emoțional care vine în urma resentimentului. Iar Biblia ne spune: „Chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greșeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii…” (Galateni 6:1). Așadar, iartă și uită!

„Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou… al Duhului…” (2 Corinteni 3:5-6).

     David era „pe val” – câștiga luptă după luptă. El părea să aibă capacitatea lui Midas (rege din mitologia greacă, cunoscut pentru abilitatea sa de a transforma în aur orice atingea). Dar succesul ți se poate urca la cap… și David nu a făcut excepție. El a început să se întrebe: „Cam cât de puternici suntem?” În acel moment a cerut insistent un recensământ, și a descoperit că are un milion „şi o sută de mii de bărbaţi în stare să scoată sabia” în Israel, iar în Iuda „patru sute șaptezeci de mii de bărbați.” (1 Cronici 21:5). Cifrele acestea ne-ar fi putut tenta pe fiecare dintre noi să ne gândim: „cu o armată așa de mare și de puternică și ținând cont de istoricul succesului nostru, cine mai are nevoie de rugăciuni pentru ajutorul lui Dumnezeu sau de un plan de la El?” Acesta a fost momentul în care Dumnezeu a intervenit, a „lovit pe Israel” și au murit șaptezeci de mii de oameni în mod inutil (vezi 1 Cronici 21:14). Așadar, există încă o responsabilitate de care trebuie să fii conștient în calitate de slujitor al lui Dumnezeu: greșelile tale au potențialul de a le face rău celorlalți. Tu nu ești răspunzător de cei ce se află deasupra ta; ești responsabil pentru cei pe care îi slujești. La urma urmelor, dacă deciziile tale bune au abilitatea de a-i binecuvânta și de a-i călăuzi pe oameni, deciziile tale greșite au potențialul de a le face rău. Cum și-a îndreptat David greșeala? „David a zis lui Dumnezeu: „Oare n-am poruncit eu numărătoarea poporului? Eu am păcătuit şi am făcut răul acesta; dar oile acestea, ce au făcut oare? Doamne, Dumnezeul meu, mâna Ta să fie, dar, peste mine şi peste casa tatălui meu şi să nu piardă pe poporul Tău!” (1 Cronici 21:17). Dumnezeul harului a răspuns la rugăciunea lui David și judecata a fost ridicată de peste popor. Așadar, ai nevoie de călăuzirea lui Dumnezeu pentru binele tău propriu, pentru binele celor de lângă tine și pentru a primi harul de a-ți asuma responsabilitatea atunci când greșești. Nu încerca să-ți ascunzi eșecurile, să dai vina pe alții sau să fugi de Dumnezeu. Recunoaște-le, maturizează-te și continuă să devii mai înțelept.

„Satana… a ațâțat pe David să facă numărătoarea lui Israel.” (1 Cronici 21:1)

     La scurt timp după o mare victorie repurtată în fața filistenilor, împăratul David a făcut o greșeală majoră. În loc să se încreadă în Dumnezeu cu privire la următoarea luptă, el a poruncit să se facă un recensământ – ca să știe de ce putere militară dispune și deci ce șanse de câștig va avea în continuare. Drept consecință, au pierit 70.000 de oameni din Israel! Această întâmplare ne învață trei lecții, extrem de importante, despre responsabilitatea unui slujitor: 1) Slujitorii Domnului sunt ținta specială a lui Satan. El știe că pentru a ajunge la alții, trebuie să treacă mai întâi de tine, așa că se va folosi de orice strategie pe care o are ca să te doboare. „Satana s-a sculat împotriva lui Israel, şi a aţâţat pe David să facă numărătoarea lui Israel.” Probabil majoritatea comitetelor de conducere ar fi considerat recensământul o idee bună, însă Dumnezeu l-a văzut ca pe un act de aroganță și mai ales ca pe o lipsă de credință. 2) Slujitorii Domnului nu trebuie să fie îngâmfați! Dacă faci o lucrare de slujire, nu lăsa ca ultima biruință pe care ai avut-o să te facă exagerat de încrezător cu privire la următoarea ta bătălie. Nu va exista nicio clipă în care să nu ai nevoie de Dumnezeu! Faptul că Dumnezeu îi facilitase o victorie așa de importantă, ar fi trebuit să-l facă pe David și mai dependent de Dumnezeu, nu mai independent. Apostolul Pavel ne avertizează cu privire la lucrul acesta: „Nu că noi  prin noi înşine suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori…” (2 Corinteni 3:5-6). 3) Slujitorii Domnului ascultă sfaturile înțelepte. Ioab, unul dintre generalii lui David, l-a avertizat că face o mare greșeală, dar „împăratul a stăruit în porunca pe care o dădea lui Ioab” (1 Cronici 21:4). Se poate să ai daruri importante, dar nu le ai pe toate! Unde tu nu vezi nimic, alții văd noi oportunități. Biblia ne spune că „biruința vine prin marele număr de sfetnici” (Proverbele 11:14), așa că ascultă sfaturile înțelepte ale oamenilor pe care Dumnezeu i-a pus în viața ta ca să te îndrume și să te sfătuiască.

„Să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine…” (Romani 12:3).

     Nu-i așa că adesea avem idei exagerate despre aptitudinile noastre? Ne place să credem că putem face totul! Dar indiferent cât ești de disciplinat sau cât de mult te străduiești, fără simțiri cumpătate despre tine vei fi sortit eșecului. John Ortberg spunea: „Puterea voinței este limitată. Nu ai parte de stocuri în funcție de domeniu.” De aceea o listă lungă de hotărâri, luate de Anul Nou, este aproape sigur sortită eșecului. Este nevoie de multă voință pentru a începe o lucrare sau o dietă. Și dacă mai pui pe listă: respectă bugetul, păstrează-ți biroul curat, citește o carte în fiecare săptămână – simți deja că te paște falimentul. Pentru majoritatea dintre noi, voința noastră se epuizează mai rapid decât trupurile noastre. Ortberg sugerează următoarele: 1) Programează-ți cele mai importante sarcini atunci când puterea voinței tale este cea mai puternică. Pentru mulți, asta este dimineața. Un studiu arată că deținuții au șanse mai mari să fie eliberați condiționat în situația în care cazul lor este audiat dimineața, când judecătorul are o rezervă mai mare de putere a voinței și este mai înclinat să-și asume riscuri. 2) Cheltuiește-ți cu înțelepciune puterea voinței. Nu-ți asuma prea multe sarcini odată, chiar dacă te-ai rugat pentru ele. În general, Dumnezeu lucrează prin voința ta, și rareori îți acordă cale liberă pentru a trece cu vederea legile finitudinii pe care El le-a creat. 3) Stabilește-ți obiective – însă, nu prea multe! Dacă nu-ți stabilești câteva vei fi la mâna sorții, dar dacă ai prea multe vei începe să te îngrijorezi pentru ele, vei realiza puține și vei suferi emoțional și fizic. 4) Nu uita că singura acțiune ce reface puterea voinței în loc s-o epuizeze este „predarea”. Dumnezeu ne-a pus la dispoziție rugăciunea, solitudinea, meditația, închinarea ca să fie făcute în așa fel încât să ne restaureze!

„Purtaţi-vă sarcinile unii altora…” (Galateni 6:2).

     Ai spus vreodată ceva ce ai fi vrut să poți lua înapoi? Ai spus, nu-i așa? Chuck Swindoll scria: „Noi acționăm din impuls și ne dăm seama, după ce s-au petrecut lucrurile, cât de nebuni am fost. Peste toate, îi rănim pe cei pe care îi iubim cel mai mult! Toate aceste lucruri se prăbușesc apoi peste noi, și ne întrebăm cum mai poate cineva să ne iubească, mai ales Dumnezeu. Când începem să gândim în felul acesta, trebuie să ne întoarcem spre acel „unii pe alții” din Noul Testament: iubiți-vă unii pe alții, ridicați-vă unii pe alții, trăiți în pace unii cu alții, mărturisiți-vă păcatele unii altora, vorbiți unii cu alții, mustrați-vă unii pe alții, mângâiați-vă unii pe alții, rugați-vă unii pentru alții. „Purtaţi-vă sarcinile unii altora…” (Galateni 6:2). Imaginează-ți lucrul acesta având în minte doi drumeți: unul are un rucsac ușor, pe când celălalt, bietul de el, este încărcat. Poate fi un resentiment care de multă vreme îl otrăvește pe dinăuntru, sau o relație frântă – cu soția ori cu unul dintre copii. Acel rucsac poate fi plin de facturi neplătite. Întrebarea este: „Unde poate el să meargă să se elibereze de povară?” La biserică, alături de zeci sau sute de persoane? Cam greu… El are nevoie de un loc în care există grijă reciprocă și părtășie autentică. Un loc în care să se simtă liber, fără să fie jenat să-și spună secretul sau starea luptei sale; un loc în care cineva îl ascultă, îl ajută să se descarce și îi oferă o putere proaspătă. Întrajutorarea frățească nu este un serviciu religios în miniatură. Este o mână de oameni care Îl iubesc pe Hristos și care cred în ajutorarea reciprocă. Ei nu arată cu degetul, nu țin predici și nu fac comparații. Ei sunt frații și surorile tale în Hristos. Ești implicat într-un grup de părtășie? Dacă nu, gândește-te să te alături unui astfel de grup, sau vorbește cu pastorul tău ca să inițiezi tu unul!” După ce-ți împărtășești stările prin care treci, vei descoperi cât de ușoară pare călătoria.

„Din prisosul inimii vorbeşte gura.” (Matei 12:34)

     Odată, când autoarea Mary Southerland a făcut febră foarte mare, doctorul a suspectat-o că are meningită virală. „De cât timp este limba ta acoperită cu acest strat alb?” a întrebat el. Mary a fost uimită. „De ce este important lucrul acesta?” Doctorul a continuat: „Sănătatea limbii este un indicator foarte puternic al sănătății întregului corp.” Ei bine, același principiu se aplică și din punct de vedere spiritual. „Căci din prisosul inimii vorbeşte gura. Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.” (Matei 12:34-35). Se naște o întrebare: problema este limba însăși? Nu! Este ceva mult mai serios. Problema se află în inima ta, în atitudinea ta, în perspectiva ta și în temperamentul tău. Și, a adăugat Southerland: „Limba este un termometru spiritual care reflectă starea inimii. Cuvintele sunt instrumente ale puterii care pot zidi și încuraja, sau distruge și crea confuzie… Toți am fost răniți și chiar înfrânți de cuvinte rostite la mânie sau de cuvinte care au ieșit dintr-o inimă rănită. Dacă vorbele mele sunt lăudăroase, inima mea este nesigură; dacă vorbele mele sunt murdare, inima mea este necurată; dacă vorbele mele sunt critice, inima mea este plină de mândrie și de ură. Înțeleptul Solomon a spus: „Un cuvânt spus la vremea potrivită, este ca nişte mere din aur într-un coşuleţ de argint.” (Proverbele 25:11). Cuvântul potrivit, rostit la vremea potrivită și în felul potrivit, poate aduce ordine în mijlocul confuziei și lumină pe o cărare foarte întunecoasă. „Buzele celui neprihănit ştiu să vorbească lucruri plăcute…” (Proverbele 10:32). Dumnezeu ne oferă un „radar” spiritual ca să putem evalua o situație și să rostim cuvintele potrivite pentru acea împrejurare. Noi trebuie doar să verificăm „ecranul radarului” înainte de a vorbi.” Așadar, astăzi nu uita că limba „clădește și dărâmă lumea!”

„Voi scoate din trupul vostru inima din piatră, şi vă voi da o inimă de carne”. (Ezechiel 36:26)

     Dacă ai fost rănit, este foarte ușor să ridici ziduri în jurul tău. Dar ai grijă: o carapace protectoare se poate transforma într-o „inimă de piatră”, o inimă împotrivitoare, nereceptivă și impenetrabilă chiar și pentru Dumnezeu. O autoare creștină scria: „Singurul lucru mai dureros și cu implicații mai serioase decât o inimă frântă este o inimă înghețată. Apostolul Pavel ne avertizează să nu ne lăsăm inima să se împietrească: „Să nu mai trăiți… având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor…” (Efeseni 4:17-18). O inimă de carne nu este slabă sau naivă. Din contră, înțelepciunea, experiența și credința formează o inimă puternică, impregnată de compasiune și asezonată cu milă. O inimă împietrită nu este o inimă protejată, este doar o inimă încapsulată în răni – și lucrul acesta este evident pentru toată lumea, numai pentru tine nu. După un weekend care a însemnat un șir de încercări dureroase, mi-am sunat prietena plângând. „De ce nu se mai termină? Cât de puternică vrea Dumnezeu să fiu? Nu mai suport!” Iar ea, o femeie evlavioasă, mi-a spus: „Poate e invers. Poate ai fost suficient de puternică! Dumnezeu vrea să ai o inimă de carne și o inimă deschisă.” Nu mă gândisem la asta până atunci.    Ca răspuns la zdrobirea inimii, la trădare sau rușine, e ușor să dezvolți o inimă de piatră. Noi credem că ne va proteja de și mai multă durere. Problema cu piatra este că ea nu simte nimic – nici durere, dar nici dragoste. E o capcană care pare a fi autoconservare, dar de fapt este autodistrugere. Dumnezeu dorește să-ți dea o inimă de carne. Prin dragostea Lui te poți ridica dintr-o perioadă dureroasă de pierdere, cu o inimă supusă, fără asperități și gata să primească darurile pe care le-a pregătit El pentru tine!”