„Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme” (Evrei 13:6)

     Îngrijorarea este un intrus; trebuie să-l evacuezi. În anumite situații, dacă o casă este goală mai mult timp, oricine se poate muta în ea și o poate ocupa. Și îngrijorarea face la fel. Hoinărește încoace și încolo, căutând o minte goală și apoi se mută în ea. Locuiește îngrijorarea în mintea ta astăzi? Este prezentă când te trezești dimineața și când mergi seara la culcare? Ca urmaș al lui Hristos, ai autoritatea de a-i transmite o înștiințare de evacuare și ea trebuie să plece. Singurul lucru care o face să stea este ignoranța ta în fața acestui adevăr. Când mintea ta este ocupată de Cuvântul lui Dumnezeu, îngrijorarea vede anunțul „ocupat” și merge mai departe. Pavel scrie: „Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10:3-5). Armele pe care ți le-a dat Dumnezeu ca să te lupți sunt mai mari decât teama cu care te confrunți. Dar trebuie să-ți cunoști armele, să le păstrezi în stare de funcționare și să le poți folosi. „De aceea aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul oştirilor: „Pentru că aţi zis lucrul acesta, iată, Cuvântul Meu îl fac foc în gura ta, şi poporul acesta lemne, ca să-i ardă focul acesta” (Ieremia 5:14). Când crezi Cuvântul lui Dumnezeu din toată inima ta și începi să-l rostești în fața îngrijorărilor tale, „el le va arde”.

 

„Alergaţi, deci, în aşa fel ca să căpătaţi premiul!” (1 Corinteni 9:24)

     Noi spunem lucruri precum: „Viața este o rutină, iar cei mai rezistenți câștigă”, „Oamenii de treabă ies pe ultimul loc”, „Să câștigi nu e totul – este singurul lucru care contează!” Asemenea sentimente caracterizează cultura noastră, făcând ca stilul de viață dependent de muncă să distrugă sănătatea, să fractureze viața de familie și să elimine disciplina spirituală necesară pentru a avea o relație mereu crescândă cu Dumnezeu. Așadar, ce ar trebui să facem? Să evităm orice competiție? Să ieșim din competiție? Să ne retragem și să ne uităm cum lumea trece pe lângă noi? Nu, acestea nu sunt opțiunile unui urmaș al lui Hristos. Așadar: 1) Ferește-te de competiția care duce la gelozie. Spiritul de competiție al lui Cain față de fratele său Abel l-a dus la crimă (Geneza 4:1-8). El a încercat să-și doboare fratele pentru a se ridica pe sine. Împăratul Saul a încercat să-l ucidă pe David când mulțimea a cântat: „Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii” (1 Samuel 18:6-11). Aceste cuvinte au făcut ca gelozia să crească în el asemenea cancerului. 2) Înțelege că prin încercarea ta de a excela în vocaţia ta, Îl preamărești pe Hristos. Pavel scrie: „Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi, deci, în aşa fel ca să căpătaţi premiul! Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrânări. … ca să capete o cunună, care se poate vesteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună, care nu se poate vesteji.Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Corinteni 9:24-27). Nu este vorba despre a ajunge înaintea altora; ci este vorba despre maximizarea a tot ce faci spre slava lui Dumnezeu! „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni” (Coloseni 3:23).

„Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare… să piară din mijlocul vostru”(Efeseni 4:31)

     Un om care a fost mușcat de un șarpe cu clopoței a fost dus de urgență la spital. Când l-a întrebat pe doctor „Îmi este amenințată viața?”, doctorul a spus: „ de mușcătură nu, dar de venin da”. „Mușcăturile” de care suferi din partea altora sunt dureroase și supărătoare, dar ele nu sunt letale. Ceea ce ți se întâmplă în mod normal nu te distruge, dar ceea ce se întâmplă în tine mai târziu te poate distruge. Asemenea veninului, amărăciunea îți otrăvește mai întâi mintea, apoi relațiile. Te face să retrăiești durerea până ce aceasta te controlează, furându-ți viitorul pe care Dumnezeu l-a avut în plan pentru tine. Dar nu trebuie să fie așa. Poți învinge amărăciunea. Dumnezeu dorește să nu mai fim amărâți, plini de iuțime și mânioși pe alții. Iar ceea ce Dumnezeu poruncește, El îți va da harul să faci. Când Petru l-a întrebat pe Domnul Isus: „Doamne de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?” Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18:21-22). Cu alte cuvinte: „Iartă și continuă să ierți până când lucrul acesta nu te mai deranjează”. Ce cauzează amărăciunea? Mânia care este lăsată să-și facă loc în gândirea noastră. Scopul lui Dumnezeu pentru mânie este să te motiveze să faci apel la puterea Lui pentru rezolvarea problemelor; altfel, ele devin permanente. Rezolvarea problemelor face ca mânia ta să dispară și să se descarce. Dar mânia poate deveni amărăciune pe termen lung când te fixezi pe „cine mi-a făcut-o”, făcându-te ostil, critic şi acuzator. Poate spui: „pot  într-adevăr să-mi opresc mânia?” Da, cu ajutorul lui Dumnezeu îți poți controla reacțiile și comportamentele și poți face ca mânia ta să nu mai fie alimentată, până când moare. „Roada duhului este … blândețea” (Galateni 5:22-23).

„În locul unde se aflau; şi am rămas acolo” (Ezechiel 3:15)

     În încercarea noastră de a ne izola de relele acestei lumi, ne putem izola de cei la care Dumnezeu  ne-a chemat să ne ducem. La începutul lucrării sale, Ezechiel a scris: „mâna Domnului apăsa tare peste mine. Am ajuns … la robii de război … în locul unde se aflau; şi am rămas acolo, înmărmurit în mijlocul lor, şapte zile” (Ezechiel 3:14-15). Adevărata lucrare începe când vezi nevoia semenului şi te pui în locul lui. Fostul președinte Jimmy Carter a fost un învățător de școală duminicală în biserica lui. Aducându-și aminte de lucrul acesta într-un interviu, el a spus: „Majoritatea membrilor bisericii – inclusiv eu – mergem rareori în afară, la oamenii diferiți de noi sau la cei mai puțin norocoși ca noi. Copiii de la școala duminicală spuneau destul de des: „De ce nu facem o colectă și să oferim o masă de Ziua Recunoștinței unei familii sărace?” Următoarea întrebare era: „Cine cunoaște o familie săracă?” Trebuie să sunăm la Biroul de asistență socială și să obținem numele și adresa?”. Așadar, cunoști vreo persoană nevoiașă? Compasiunea înseamnă să te pui în locul altcuiva. Înseamnă să-I ceri lui Dumnezeu să te ajute să înțelegi prin ce trec ei cu adevărat. Înseamnă să vezi dincolo de vorbele lor. Înseamnă să înțelegi că uneori mânia lor le maschează teama, că ei strigă după ajutor în singurul mod în care știu s-o facă. Înainte ca Petru să se lepede de Domnul, Isus i-a spus: „după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi” (Luca 22:32). Când harul lui Dumnezeu îți atinge viața, întotdeauna vei merge la alții! Iată și de ce: oamenilor nu le pasă cât de multe știi până nu știu cât de mult îți pasă.

„Credinţa ta neprefăcută, care s-a sălăşluit întâi în bunica ta Lois şi în mama ta Eunice”  (2 Tim. 1:5)

     A lăsa o amprentă asupra copilului tău nu este ceva opțional, dar a lăsa o amprentă dumnezeiască asupra lui este. Ceea ce sădești astăzi va continua să crească în ei toată viața și în nepoții tăi la fel. Pavel a văzut în Timotei potențiala recoltă pe care o va aduce pentru Hristos. El a văzut și că rodul își avea originea în rădăcină: o mamă și o bunică ce s-au dat lui Hristos. Ce încurajare pentru mamele văduve, pentru cele divorțate, pentru mamele singure și pentru cele care au soți necredincioși. Aceste două femei au crescut un slujitor al lui Hristos fără ajutorul unui tată creștin. Mamelor, Dumnezeu vă poate ajuta să faceți la fel! De ce ai nevoie pentru a crește un Timotei? De două lucruri: 1) Un model. Pavel a vorbit despre „credinţa … neprefăcută (fără ipocrizie), care s-a sălăşluit întâi în bunica ta Lois şi în mama ta Eunice …şi în tine”. Credința pe care au transmis-o „s-a sălășluit întâi” în fiecare dintre ele. Dacă vrei să o vezi că există în copiii tăi, ei mai întâi trebuie s-o vadă în tine. Într-o lume în care falsurile se dau drept creștini, credința autentică se ridică asemenea unei lumini pe cerul nopţi. Copiii noștri au un „detector” lăuntric care alege lucrurile contrafăcute și le resping. Dar lucrurile autentice îi vor atrage ca un magnet. 2) Trebuie să-i înveți Cuvântul lui Dumnezeu. Mama și bunica lui Timotei au semănat Scriptura în solul receptiv al inimii lui tinere înainte ca el să fie înconjurat de cultura timpului. Pavel i-a adus aminte cum „din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi” (2 Timotei 3:15). Așa se crește un Timotei.

„Iată, eu şi copiii pe care mi i-a dat Domnul” (Isaia 8:18)

     Poate nu ești în stare să le oferi copiilor tăi tot ce ți-ai dori sau tot ce ei își doresc, dar iată patru lucruri cu care le ești dator: 1) Să relaţionezi cu ei. Se spune că un cuplu s-a hotărât să cumpere un ţărculeţ  pentru bebe, unei prietene, la sosirea celui de-al șaselea copil. După un an, prietena le-a scris o scrisoare spunându-le: „Mulțumesc pentru țarc. E minunat – stau în el în fiecare după-amiază și citesc, iar copiii nu se pot apropia de mine”. Acum serios, ce știi tu cu adevărat despre copilul tău? Despre zbaterile lui, despre eroii lui preferați, despre muzica lui, prietenii lui, temerile lui, visele lui? Dacă răspunsul tău este „nu prea multe”, începe numaidecât să faci schimbări! 2) Să-i asculți. Dacă unii dintre noi am acorda grădinii noastre aceeași atenție pe care le-o acordăm copiilor noștri, am trăi pe un teren plin de buruieni. Nu-ți vei înțelege niciodată copilul până nu petreci timp cu el să asculți ce spune – și ce nu spune. 3) Să crezi în ei. Pe când era copil, un profesor de muzică i-a spus marelui Caruso că nu are deloc talent. Părinților, asigurați-vă că vocea voastră se aude cel mai tare. Zidiți-le încrederea; oferiți-le credința și stima de sine necesare pentru a învinge obstacolele cu care se vor confrunta în viață. 4) Să-L vadă pe Dumnezeu în tine. Trei copiii discutau despre tații lor. Unul a spus: „Tatăl meu îl cunoaște pe primar”. Altul a spus: „Tatăl meu îl cunoaște pe guvernator”. Plin de încredere, al treilea a spus: „Asta nu e nimic; tatăl meu Îl cunoaște pe Dumnezeu!” Tată, mamă, îl cunoști pe Dumnezeu? Dacă nu-l cunoști, dedică-ți viața Lui astăzi.

„Dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6:15)

     Acuzarea îți produce dușmani. Persoana pe care o învinovățești te va ignora, va aduna numeroase dovezi ale nevinovăției și te va urî. Iar prietenii ei o vor apăra și îți vor deveni dușmani. Până și proprii tăi prieteni se vor sătura să te tot plângi și se vor depărta de tine. „Rădăcina ta de amărăciune” se va răspândi, făcând ca mulți să fie „întinați de ea”, înrăutățind lucrurile (Evrei 12:15). Acuzarea se transmite. Acuzatorii dau naștere altor acuzatori. Familia ta este prinsă în acest cerc și are și ea de suferit. „Nu te împrieteni cu omul mânios, şi nu te însoţi cu omul iute la mânie, ca nu cumva să te deprinzi cu cărările lui, şi să-ţi ajungă o cursă pentru suflet” (Proverbe 22:24-25). Oprește-te – le transmiți nefericirea și amărăciunea ta celor ce te iubesc! Acuzarea creează dependență. Justificarea pe care o simțim când aducem acuze ne ține legați pe termen lung. Ea ne manipulează mânia, făcând să ne simțim bine cu faptul că transferăm responsabilitatea altcuiva. Treptat, devine mai ușor să te plângi în loc să rezolvi problema. Ca orice dependență, ea trebuie alimentată din ce în ce mai mult pentru a-ți primi răsplata. Mai devreme decât crezi, vrei deveni un dependent dibaci și calificat în acuzare. Învinovățirea sabotează iertarea. Nu poți ierta o persoană câtă vreme o judeci și o urăști. Și în timp ce-ți irosești timpul și energia acuzând-o, îți pierzi dreptul de a primi iertarea lui Dumnezeu. „Dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6:15). E timpul să renunți la jocul acuzării, să-ți asumi responsabilitatea pentru viața ta și să reprimești puterea pe care ți-a dat-o Dumnezeu de a reacționa potrivit Cuvântului Său!

„Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Geneza 3:12)

     Învinovățirea a fost ceva firesc pentru Adam și Eva, părinţii rasei umane. La urma urmelor, cine putea să-i critice? Dumnezeu! Vina lor a fost rezultatul felului în care i-a schimbat păcatul. Relația lor cu ei înșiși, unul cu celălalt și chiar cu Dumnezeu s-a schimbat radical prin iresponsabilitatea lor. Și de vreme ce Dumnezeu nu poate face nimic pentru oameni care nu-și asumă responsabilitatea pentru deciziile lor, El   i-a alungat din Paradis. Ce preț au plătit! Iată două motive bune pentru care poți renunța la jocul acuzării: 1) Te face să fii victimă. Când faci pe altcineva responsabil pentru circumstanțele în care te găsești, pui în mâna lor puterea de a schimba lucrurile. Asta înseamnă că nimic nu se va schimba dacă ei nu se hotărăsc să schimbe ceva. Faci pe altcineva stăpân pe soarta ta. Doar când accepți responsabilitatea personală poți avea puterea de a schimba circumstanțele în care te găsești. 2) Te face nefericit. Poate spui: „Dar m-au rănit”. Da, numai că prin resentimentul pe care-l cultivi te rănești singur la nesfârșit. Biblia spune: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul. Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea” (Evrei 12:14-15). Fără să-ți dai seama, întreaga perspectivă ți se distorsionează. „Vegheaţi să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi-născut. Ştiţi că mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea n-a fost primit; pentru că, cu toate că o cerea cu lacrămi, n-a putut s-o schimbe” (Evrei 12:16-17). Iartă, revino-ţi și ieși din jocul acuzării!

„Eu sunt nevinovat … Treaba voastră!” (Matei 27:24)

     Tendinţa spre care ne îndreptăm este de-a deveni o cultură orientată spre învinovățirea altora. Astăzi, necazurile noastre sunt menite să fie din vina altcuiva. „Sunt așa din cauza lor. Ei mi-au făcut-o”. Și lucrul acesta nu a început cu noi. Totul se trage de la Adam, în grădina Edenului, când i-a spus lui Dumnezeu: „Femeia pe care mi-ai dat-o … ea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Geneza 3:12). Este în ADN-ul nostru! Noi spunem că eșecul căsniciei noastre este din vina partenerului nostru, bem prea mult deoarece cineva ne împinge spre asta sau nu ne simțim bine din cauza industriei fast-food. Să-i dăm în judecată! Aruncarea responsabilității pe spatele altcuiva ne poate ușura vina pentru moment, dar avem de-a face cu un joc mortal fără câștigători. Când a dat sentința morții lui Hristos, Pilat a spus: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!” El s-a gândit că dacă aruncă vina pe evrei, va evita ca soția sau criticii lui să se supere și el va ieşi ,,basma curată”. Dar el a fost arătat cu degetul! Înțelege următoarele: Dumnezeu te face responsabil pentru deciziile și pentru faptele tale. El „va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Romani 2:6). Iar eșecul tău de a lua decizia potrivită  sau de a face fapta potrivită îți atrage verdictul de vinovat. Pavel scrie: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Galateni 6:7). Poate alții sunt vinovați că te-au ofensat și acesta este secerișul lor. Dar secerișul tău depinde de reacțiile tale. Acceptarea responsabilității înaintea lui Dumnezeu este modul în care îți ușurezi vina, descurajarea și stresul.

 

„Nu este nici o osîndire” (Romani 8:1)

     Booker T. Washington spune o povestire minunată despre mama sa. În fiecare dimineață, pe vremea când era tânăr, el, împreună cu toți sclavii de pe plantație, era trezit de cântecul unui cocoș. Cu mult timp înainte de zorii zilei, zgomotul deranjant umplea barăcile, amintindu-i lui Washington și colegilor lui de muncă să se dea jos din pat și să plece pe câmpurile de bumbac. Cântecul acelui cocoș a ajuns să simbolizeze o viață cu zile lungi de muncă asiduă. Dar apoi a venit eliberarea. Abraham Lincoln a proclamat libertate pentru toți sclavii. În prima dimineață după acest eveniment, tânărul Booker a fost trezit din nou de cocoș. Numai că de data asta, mama lui îl fugărea cu un topor în jurul hambarului. În ziua aceea, familia Washington a pregătit și a mâncat acel ceas deșteptător la prânz. Prima lor faptă în libertate a fost să reducă la tăcere lucrul care le amintea de sclavie. Există vreun cocoș care îți fură somnul? Poate trebuie ,,jumulit’’. Marea veste a Evangheliei este că da, harul Lui este real și la fel este și libertatea ta! „Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului”. Uită de ,,sclavia ta” de dragul lui Dumnezeu, deoarece de fiecare dată când o pomenești, Îl deranjezi pe El! Lucrul acesta este prea puternic pentru tine? Atunci citește ce spune Dumnezeu despre păcatele tale: „Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale” (Isaia 43:25). Dumnezeu ți-a îngropat păcatele în „fundul mării” (Mica 7:19) și lângă ele, El a pus un semn pe care scrie: „Pescuitul interzis!”