„Domnul … Mi‑a dat o limbă iscusită, ca să știu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare” (Isaia 50:4)

     Dumnezeu ne‑a dat fiecăruia dintre noi o limbă: un instrument simplu și de bază care să ne ajute să ne încurajăm unii pe alții. Tuturor li s‑a dat ‑ tineri și bătrâni, bogați și săraci, înțelepți și nebuni. Este un instrument pe care îl putem folosi să descurajăm sau să încurajăm. Prea des ne folosim limba să‑i dărâmăm pe oameni decât să‑i ridicăm. Și în cele mai apropiate relații suntem de obicei cei mai critici. Critica făcută cu un duh greșit subminează stima de sine a persoanei. Și poate face ca acea persoană să devină critică și ea. De asemenea, îi rănim pe oameni prin ridiculizarea și sarcasmul nostru. „Ce te face să crezi că ești atât de deștept?” sau „Asta e cea mai stupidă întrebare pe care am auzit‑o vreodată”. Faptul că râzi de greșelile altora, că îți bați joc de o persoană sau că o etichetezi drept „nebună””leneșă”, „moale”, „proastă” sau „grasă” îi poate face pe ceilalți să râdă sau chiar și victima poate să râdă, dar aceste cuvinte lasă de obicei răni dureroase. Îi putem descuraja pe oameni încercând să ne fălim cu cunoștințele noastre. Uneori îi rănim doar pentru că vorbim prea mult și nu le lăsăm timp să se exprime. Asta le dă impresia că ceea ce au ei de spus nu este important în comparație cu vorbele noastre pline de înțelepciune. Așa că în fiecare zi trebuie să te rogi pentru călăuzire și apoi să‑L lași pe Dumnezeu să‑ți spună ce să vorbești. Și El o va face: „Domnul … Mi‑a dat o limbă iscusită, ca să știu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezește, în fiecare dimineață, … urechea, și nu M‑am împotrivit, nici nu M‑am tras înapoi” (v. 4‑5).