„Ei aduc roade şi la bătrâneţe” (Psalmul 92:14)

     Vârsta este doar o dată din calendar; atitudinea e ceea ce contează. Poți fi bătrân la douăzeci și nouă de ani și tânăr la nouăzeci și doi de ani! Larry King i-a luat un interviu lui Ty Cobb, unul dintre cei mai mari jucători de baseball din toate timpurile. El l-a întrebat pe Cobb, care avea atunci șaptezeci de ani: „Ce performanțe crezi că ai atinge dacă ai juca în prezent?” Cobb, care o viață întreagă manevrase bâta de baseball, cu un punctaj de .366 (record în continuare) a răspuns: „Cam .290, poate .300”. King a întrebat: „Asta din cauza călătoriilor, a jocurilor în nocturnă, a gazonului artificial și a tipurilor noi de mingi?” Codd a răspuns: „Nu. E din cauză că am șaptezeci de ani!” Iată trei beneficii ale faptului că ai trăit mai mult: 1) Ești mai tolerant. Prin faptul că tu însuți ai căzut în numeroase capcane ale vieții, întinzi mai repede o mână de ajutor când și alții cad la fel. Faptul că ai supraviețuit înfrângerilor și ai trăit pentru a mai da piept cu ziua de mâine te califică să oferi tărie și speranță celor care se zbat. 2) Ești mai smerit. Un bărbat care tocmai aniversase cincizeci de ani de căsnicie a spus: „Omul e pe cât de tânăr se simte, dar rareori pe atât de important”. Când înțelegi că lumea nu se oprește la comanda ta sau că nu-ți satisface capriciile, devii mai realist. În acest proces primești pacea. 3) Prețuiești timpul. Margaret Deland a spus: „Când te simți prea bătrân să faci un lucru, fă-l!” Începe prin a te întreba: Dacă nu eu, atunci cine? Dacă nu acum, atunci când?” Iată o promisiunea din Scriptură pe care te poți baza: „Ei aduc roade şi la bătrâneţe, sunt plini de suc şi verzi”. Așa că, ridică-te de pe canapea… și continuă!

„Cum mângâie pe cineva mamă-sa, aşa vă voi mângâia Eu” (Isaia 66:13)

     Când ești neliniștit, adu-ți aminte că: 1) Mângâierea lui Dumnezeu este adevărată. Îți amintești că ai fost trist sau speriat când erai copil? Și n-ai uitat desigur alinarea simțită în prezența mamei tale? Mângâierea lui Dumnezeu este și mai reală decât cea pe care ai simțit-o atunci… Domnul ne asigură: „Cum mângâie pe cineva mamă-sa, aşa vă voi mângâia Eu”. Dumnezeu este mai preocupat de tine acum decât a fost mama ta în copilărie! „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează… Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu nici un chip: Iată că te-am săpat pe mâinile Mele” (Isaia 49:15-16). Poți conta întotdeauna pe Dumnezeu când ai nevoie de mângâiere! 2) Mângâietorul locuiește în tine. Când suferi, Dumnezeu pare distant și inaccesibil. Dar nu e așa! Domnul Isus a clarificat odinioară această teamă din sufletul ucenicilor săi, și o face și azi. „Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt mângâietor care să rămână cu voi în veac” (Ioan 14:16). Duhul Sfânt, care locuiește mereu în tine, este mai aproape de tine decât aerul pe care îl respiri. El este puternic, disponibil și vrea să te mângâie. Uneori, o va face reamintindu-ți o strofă dintr-o cântare, un vers dintr-o poezie, o predică pe care ai auzit-o etc. Iar când o va face, crede! Spune-ți în permanență: „Dumnezeul tuturor mângâierilor locuiește mereu în mine!” 3) Scriptura aduce mângâiere. Apostolul ne reamintește că „prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile… avem nădejde” (Romani 15:4). Când te simți deznădăjduit, poate nu dorești să citești Biblia… Totuși, fă-o! Ea îți aduce mângâierea după care tânjești!

„Noi înşine suntem mângâiați de Dumnezeu” (2 Corinteni 1:4)

     Dintre toate numele date lui Dumnezeu în Scriptură, niciunul nu e mai alinător decât „Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre” (v. 3-4). Să remarcăm expresia: „oricărei mângâieri”. Asta înseamnă că nu există excepții și margini ale mângâierii lui Dumnezeu, indiferent cât de înspăimântătoare sunt împrejurările în care te găsești. Mângâierea este numele și natura lui Dumnezeu; e ceea ce este El și ceea ce dorește El să facă în mod natural! Nu te poți apropia de El fără să fii mângâiat. Lipsa mângâierii duce la ruperea relației cu Dumnezeu – ca urmare a lipsei de credință. Poți cunoaște pe cale intelectuală că El este „Dumnezeul oricărei mângâieri”, dar să nu te simți mângâiat din cauza îndoielilor tale. Domnul Isus le-a spus orbilor care au venit la El pentru a fi vindecați: „Facă-vi-se după credinţa voastră!” (Matei 9:29). „Cunoașterea” necesită „credință” înainte de a experimenta ”mângâiere”. Sentimentul vine în urma credinței, nu viceversa! Să presupunem că pleci în prima ta croazieră pe ocean și ai anumite îngrijorări în privința siguranței. Căpitanul te asigură că este un veteran calificat și că vasul este ultima apariție în domeniu, dotat cu mijloace moderne de comunicare și echipament de siguranță. În cazul în care, ca majoritatea creștinilor, refuzi să-l crezi până nu simți și vezi cu ochii, probabil vei dori debarcarea sau îți vei petrece întreaga călătorie bolnav de îngrijorare. Dar dacă te hotărăști să crezi cuvintele căpitanului, vei simți curând cum dispare teama și se instalează liniștea! Astăzi, hotărăște-te să te încrezi în „Căpetenia mântuirii noastre” care ne promite că ne va „mângâia în toate necazurile noastre” și vei experimenta liniștea oferită de El.

„Vom fi biruitori!” (Numeri 13:30)

     După ce au văzut uriașii din Țara promisă, zece dintre cele douăsprezece iscoade s-au întors și au spus: „Nu vom reuși!” Dar ceilalți doi, Iosua și Caleb, au spus: „Se poate!” Însă, din cauza neîncrederii poporului, Caleb a fost nevoit să aștepte încă patruzeci de ani mergând de colo-colo prin pustie. Când iudeii au trecut râul Iordan, el avea optzeci de ani. După aceea, au mai trecut încă cinci ani până când semințiile lui Israel au fost înștiințate ce teritorii să cucerească. Iată cum a descris Caleb toate acestea, la câțiva ani după aceea: „Eram în vârstă de patruzeci de ani când m-a trimis Moise… ca să iscodesc ţara, şi i-am adus ştiri aşa cum îmi spunea inima mea curată. Fraţii mei care se suiseră împreună cu mine au tăiat inima poporului, dar eu am urmat în totul calea Domnului, Dumnezeului meu” (Iosua 14:7-8). Dacă ai o atitudine negativă la patruzeci de ani, sunt șanse mari să ai aceeași atitudine și la optzeci de ani. De fapt, fără ajutorul Domnului nu ți-o vei schimba nici la optzeci și cinci! Psihologul Martin Seligman a studiat mai multe sute de oameni dintr-o comunitate religioasă; i-a împărțit în patru grupuri, de la cei mai puțin optimiști până la cei mai optimiști. Nouăzeci la sută dintre optimiști erau încă în viață la optzeci și cinci, în timp ce numai 34% dintre pesimiști au atins această vârstă. Au fost în recunoaștere douăsprezece iscoade, însă numai Iosua și Caleb au avut credința de a spune: „Vom birui!” Patruzeci și cinci de ani mai târziu, el era la fel de viguros și încrezător! Vrei să știi ce s-a întâmplat cu celelalte zece iscoade? Au murit. Niciuna din ele n-a atins vârsta lui Caleb. E foarte simplu: credința și optimismul te vor ajuta să fii biruitor!

„Căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulţi” (1 Corinteni 10:33)

     Iată trei întrebări pe care și le pun deseori oamenii atunci când discuți cu ei: 1) Chiar îți pasă de mine? Dr. Calvin Miller a spus-o astfel: „Când oamenii îi ascultă pe alții vorbind, ei se gândesc în sinea lor: Eu sunt singurătatea în căutarea unui prieten. Eu plâng, însă doresc să râd. Eu sunt suspinul ce caută consolarea. Eu sunt rana în căutarea vindecării. Dacă vrei să te bucuri de atenția mea, nu trebuie decât să mă convingi că vrei să fii prietenul meu!” 2) Chiar poți să-mi fii de ajutor? Oamenii de succes nu uită că lumea le pune mereu această întrebare. O modalitate prin care le-ai putea răspunde ar fi să te concentrezi asupra beneficiilor pe care le ai de oferit. Să recunoaștem, în zilele noastre, lumea este bombardată zilnic cu informații despre produse și accesorii. Așa că, în cele din urmă își închid urechile. 3) Chiar pot avea încredere în tine? William Arthur Ward a scris: „Ferice de cel ce s-a deprins să admire fără a invidia, să urmeze fără a imita, să laude fără a flata și să conducă fără a manipula”. Carisma și abilitățile tale te pot duce în vârf, dar numai caracterul și dedicarea te vor ține acolo. Încrederea se clădește pe rostirea adevărului și pe respectarea angajamentelor. Oamenii acționează în virtutea propriilor interese, nu alor tale! Ceea ce înveți despre ei duce întotdeauna la o răsplată mai mare decât ceea ce le spunem despre noi înșine. Fie că îți cumperi o mașină, că îți alegi partenerul de viață sau asculți o predică, înăuntrul tău dorești să știi: „Pot avea încredere în această persoană?” Dar gândește-te: ei pot avea încredere în tine?

„Nimănui nu-i pasă de sufletul meu.” (Psalmul 142: 4)

     Oamenii pe care cauți să-i influențezi în viață se întreabă mereu: „Ține la mine?” Gândește-te la cele mai plăcute experiențe pe care le-ai avut cu oamenii, în propria ta viață. Ce au toate acestea în comun? Tuturor le-a păsat cu adevărat de tine, așa-i? Și ceea ce-i și mai minunat este că și tu îți poți îmbunătăți abilitatea de a-ți păsa de cei din afara cercului tău social. Indiferent ce profesie ai, când îi ajuți pe oameni, faci ca viața ta și a lor să fie mai bună. Să citim câteva observații pe care le-au făcut câțiva oameni de succes proveniți din diferite medii. Afaceri: „Nu-l poți face pe celălalt să se simtă important în prezența ta, dacă în sinea ta crezi că este un nimeni.” (Les Giblin, fost ”comis-voiajor-internațional al anului” și vorbitor de renume) Politică: „Dacă vrei să câștigi pe cineva  pentru cauza ta, trebuie mai întâi să-l convingi că ești prietenul lui sincer.” (Abraham Lincoln). Divertisment: „Unii cântăreți își doresc ca spectatorii să-i îndrăgească. Eu iubesc spectatorii.” (Luciano Pavarotti, legendarul tenor italian de operă). Lucrarea creștină: „Cu cât te investești mai mult în ceva mai mare decât tine, cu atât vei avea mai multă putere” (Norman Vincent Peale, pastor și autor). Psalmistul a scris: „Nimănui nu-i pasă de sufletul meu”. Și unii oameni cu care avem contact zilnic simt asta în adâncul lor. Fie că încerci să-ți împărtășești credința, să faci afaceri, să te împrietenești cu cineva sau să-i ajuți într-un oarecare domeniu, trebuie să le dovedești că îți pasă cu adevărat. E nevoie de timp, de străduință și chiar de sacrificiu, dar dacă te gândești serios să-ți creezi legături cu alții, vei reuși. Probabil cineva a făcut asta pentru tine și faptul acesta te-a ajutat să devii ceea ce ești astăzi. Așa că fă-o pentru alții!

„Fiecare din voi să se uite … la foloasele altora” (Filipeni 2:4)

     John Craig spunea: „Indiferent cât de mult poate lucra un om, indiferent cât de implicată este persoana lui, el nu va merge prea departe dacă nu poate lucra prin alții.” Asta te obligă să vezi valoare în ceilalți. Acest adevăr este înțeles de oamenii de succes în umblarea lor prin lumea întreagă. La o reuniune internațională a conducătorilor de firme, un om de afaceri american l-a întrebat pe un director executiv din Japonia, ce limbă consideră el a fi cea mai importantă în lumea comerțului. Americanul se gândea că răspunsul va fi: limba engleză. Dar executivul japonez, care avea o minte sclipitoare în domeniul afacerilor, a răspuns: „Limba clientului meu!” Nu ajunge să ai un produs sau un serviciu bun. Nu ajunge să fii expert. A-ți cunoaște produsul, dar a nu-ți cunoaște clientul înseamnă să ai ce să vinzi, dar să nu fie nimeni care să cumpere. Mai mult, valoarea pe care le-o atribui oamenilor trebuie să fie autentică. Bridget Haymond, consilier pe probleme de leadership, scrie: „Poți să vorbești până nu mai poți, dar oamenii își vor da seama din prima când îți pasă cu adevărat de ei!” Dacă dorești să ai relații cu alții, trebuie să te lași pe tine însuți deoparte, să-ți schimbi atenția dinspre interior spre exterior, uitând de tine și focalizându-te pe ei. Ceea ce e uimitor este că poți s-o faci. Oricine poate. Tot ce-ți trebuie este dorința de a te schimba, hotărârea de a merge până la capăt și o serie de competențe cu care oricine se poate deprinde. Motivația de a învăța se poate găsi în cuvintele apostolului Pavel din Filipeni 2.4: „Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.” Când cauți ocazii de a investi în alții, le vei găsi.

 

„Nimeni să nu-şi caute folosul lui, ci fiecare să caute folosul altuia” (1 Corinteni 10:24)

     Liderii importanți au probleme serioase cu ”eu-rile” lor și implicit, acest lucru, le pune în pericol munca, slujirea și misiunea, dacă nu sunt atenți. În cartea sa „Bunul Comunicator” (The Empowered Communicator), Calvin Miller folosește forma unei scrisori, prin care descrie această problemă și impactul ei negativ. „Dragă vorbitorule, eul tău a devenit un zid între tine și mine. Nu prea îți pasă de mine, nu? Ești preocupat în special să știi dacă discursul tău chiar funcționează… dacă faci sau nu o treabă bună. Îți este realmente teamă că nu te voi aplauda, nu-i așa? Îți este teamă că nu voi râde la glumele tale sau că nu voi plânge la ilustrațiile tale sentimentale. Ești atât de prins de cum îți voi recepta eu discursul, încât nu te-ai gândit deloc la mine. Te-aș fi îndrăgit, dar ești atât de acaparat de iubirea de sine, că a mea nici nu îți este necesară. Dacă nu-ți dau atenție e pentru că mă simt atât de inutil aici. Când te văd la microfon, îl văd pe Narcis în oglinda sa. Îți stă drept cravata? Îți stă bine părul? Este ținuta ta impecabilă? Frazeologia ta este convingătoare? Pari a controla totul, în afară de audiență. Vezi totul atât de bine… dar pe noi ne vezi? Mă tem că această orbire a ta, în ceea ce ne privește, ne-a făcut să fim surzi în ceea ce te privește. Acum trebuie să plecăm. Ne pare rău. Cheamă-ne mai târziu. Ne vom întoarce la tine când vei fi suficient de preocupat ca să ne vezi… după ce ți s-au năruit visele, după ce ți s-a frânt inima, după ce aroganța ta va fi naufragiat în disperare. Atunci va fi loc pentru noi toți în lumea ta. Atunci nu-ți va mai păsa dacă îți aplaudăm excelența. Vei fi unul dintre noi!”

„Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus” (Filipeni 2:5)

     În acelaşi pasaj, ap. Pavel ne îndeamnă (v. 4): „Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.”. Maturitatea spirituală reprezintă abilitatea de a vedea și de a acționa pentru binele și folosul altora. Oamenii imaturi au dificultăți când trebuie să vadă lucrurile din perspectiva altcuiva, şi sunt rareori preocupați de ceea ce e cel mai bine pentru celălalt. În multe privințe, ei se aseamănă cu niște copii. În cartea sa „Legea proprietății în viziunea unui copilaș”, Michael J. Hernandez descrie lumea prin intermediul unui decalog scris din perspectiva tipică a unui copil: 1) Dacă îmi place, este al meu. 2) Dacă-l am în mână, e al meu. 3) Dacă ți-l pot lua, e al meu. 4) Dacă l-am avut mai-nainte, e al meu. 5) Dacă e al meu, nu trebuie niciodată să pară că ar putea fi şi al tău în vreun fel. 6) Dacă fac ceva sau construiesc ceva, toate piesele sunt ale mele. 7) Dacă seamănă cu al meu, e al meu. 8) Dacă eu l-am văzut primul, e al meu. 9) Dacă îl pot vedea, e al meu. 10) Dacă cred că e al meu, e al meu. Din nefericire, maturitatea nu vine întotdeauna odată cu vârsta – uneori, vârsta vine singură! Trebuie să te lupți cu atitudinea ta lăuntrică, egoistă, iar aceasta poate fi o bătălie pentru toată viața. Dar e una importantă, căci dacă nu o câștigi, vei ajunge să te concentrezi asupra propriului tău program și să-i ignori pe ceilalți. Dacă cineva nu e important pentru cauza sau pentru interesele tale, nu va avea parte de timpul sau de atenția ta. Biblia spune: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos”: tot ce a făcut El, a făcut pentru ceilalți. Totul se reduce la următoarele: dacă dorești în mod serios să calci pe urmele Mântuitorului, practică altruismul!

„Cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura” (Luca 6:38)

     Dr. William DeVries, chirurg vestit și pionier al inimii artificiale, este genul de doctor care merge la spital duminica numai pentru a-și înveseli pacienții descurajați. Schimbă chiar și pansamente, iar dacă un pacient dorește să stea în preajma lui și să discute, el o face întotdeauna. Prietenii lui spun că e „un pantof vechi” care se potrivește peste tot pe unde merge. Poartă cizme de cowboy la halatul pentru operații și repară inimi pe muzica lui Vivaldi. „Are mereu un zâmbet care stă la pândă, spune prietenul său, dr. Robert Goodin, și mereu găseşte un motiv să-l afișeze”. DeVries crede că „sala de așteptare” nu este un loc în care alții îți slujesc, ci unde tu ai ocazia să-i slujești pe ei. Chuck Swindoll scrie: „Ne ocupăm locul obișnuit, dar nu mai avem interese obișnuite. E ca și cum ne-am afla într-un lift cu reguli precum „Sunt interzise conversaţia, zâmbetul sau contactul vizual fără acordul scris al conducerii”. Noi pierdem legăturile unii cu alții! Motivația să ajutăm, să încurajăm și da: să ne slujim aproapele – este în declin. Totuși, acestea sunt lucrurile esențiale ce asigură o viață fericită și împlinită. Asta a vrut să spună Domnul Isus prin cuvintele: „Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru” (Matei 23:11). Tot ce-ți dăruiește Dumnezeu este mai întâi un dar de care să te bucuri, apoi o sămânță de semănat. Ai o educație bună? Ai abilități de lider? Ai mai mulți bani decât îți trebuie? Înseamnă că ai semințe – seamănă-le! Citește promisiunile lui Dumnezeu referitoare la generozitate, apoi începe să dăruiești altora ceea ce El ți-a dat. Aceasta e calea spre împlinire sufletească!