„Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Proverbe 22:6)

Uneori, să crești un adolescent este ca și cum ai trimite un astronaut în spațiu. Primele sonde spațiale lansate de la Cape Canaveral în anii ‘60 au stârnit teamă față de siguranța astronauților. Emoțiile s-au intensificat mai ales când nava a reintrat în atmosfera pământului. În etapa cea mai periculoasă a călătoriei, în jurul scutului de căldură s-au acumulat ioni negativi care au interferat cu contactul radio aproximativ șapte minute… Șapte minute foarte lungi! În cele din urmă, vocea liniștitoare a lui Chris Kraft a înlăturat temerile anunțând: „Am restabilit legătura cu Colonelul Glenn. Totul este în regulă”. Într-un sens foarte real, adolescența poate fi la fel ca acea navă spațială. După pregătirea din timpul copilăriei, pruncul de treisprezece ani este aruncat cu putere în spațiu. Apoi, ceva aidoma „ionilor negativi” începe să bruieze comunicarea dintre adulți și copii, iar „cei mari” devin neliniștiți cu privire la odraslele lor: „De ce copilul nu dorește să vorbească cu ei? De ce s-a retras după un zid al tăcerii?!” E o perioadă confuză și îngrozitoare. Din fericire, în câțiva ani, primele semnale, slabe poate, vor începe să se audă din nou, iar cu timpul legătura va fi restabilită. Mediul negativ se va disipa treptat, iar „aterizarea” în jurul vârstei de douăzeci de ani poate reprezenta o reuniune minunată pentru ambele generații. Ce trebuie să faci tu ca părinte în toată această perioadă? Mai întâi, trebuie să te rogi pentru el și să te sprijini pe adevărul Cuvântului lui Dumnezeu: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea”. În al doilea rând, trebuie să experimentezi răbdarea. „Răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic.” (Iacov 1:4)