„Nu era niciun om ca să lucreze pământul…” (Geneza 2:5)

     Biblia spune: „Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu era niciun om ca să lucreze pământul”. La începutul creației, Dumnezeu a făcut ca o ceață să se ridice de pe pământ și să ude pământul. Până în acel moment, nu căzuse niciun strop de ploaie din cer. Asta pentru că nu era nimeni care să facă munca pregătitoare și să „lucreze pământul”. Putem primi o învățătură spirituală de aici: există lucruri pe care Dumnezeu le-a plănuit – pe care însă nu le va face până când tu „nu vei ajunge în locul” în care poți primi ceea ce El abia așteaptă să-ți dea. Binecuvântarea se află acolo, păstrată în siguranță de Dumnezeu. Nevoia se află acolo, persistând în suferința ei. Dar binecuvântarea nu poate veni până când inima ta nu se află la locul potrivit pentru ca Dumnezeu să lucreze. Poate deocamdată ai parte de „ceață”, dar știi că Dumnezeu ți-a pregătit mai mult. Ai o frustrare care te face să spui: „De ce nu am ajuns mai departe?” În loc să dai vina pe oameni și pe împrejurări, trebuie să te oprești, să privești în sus și să întrebi: „Doamne, aștepți ca eu să ajung în acel loc?” Când pui această întrebare, fii pregătit să auzi răspunsul și să te supui, chiar dacă asta înseamnă să-ți rearanjezi prioritățile și să plătești prețul pentru a primi ceea ce dorește Dumnezeu să ai. Ce dorește El să ai? Nu ceață, ci o ploaie bogată! El dorește și „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi… prin puterea care lucrează în noi” (Efeseni 3:20). Dar mai întâi, trebuie „să ajungi la locul potrivit.”

„Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit…” (Efeseni 5:2)

     Nu este ușor să trăim în dragoste și iertare, deoarece: 1) E împotriva firii pământești. 2) Există posibilitatea ca ceilalți să nu afle niciodată că ai iertat ofensa. 3) Ți s-ar frânge inima văzând că în urma rugăciunilor tale, Dumnezeu îl binecuvântează pe cel ce ți-a greșit, ca și cum acea persoană nu ar fi păcătuit împotriva ta. John Calvin a subliniat faptul că o astfel de rugăciune este „extrem de dificilă”, iar teologul bisericii primare Ioan Gură de Aur a numit-o „cel mai înalt pisc al stăpânirii de sine”. Biblia spune că suferința lui Iov a luat sfârșit și averea lui i-a fost redată când a fost în stare să se roage pentru cei ce au devenit un țepuș în coasta lui (Iov 42:10). Când te rogi în felul acesta, pui în practică cuvintele lui Isus din celebra Sa Predică de pe munte: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri” (Matei 5:44-45). Acesta e standardul lui Hristos în materie de iertare, și e unul înalt. Poate te întrebi cum ar putea cineva să trăiască în felul acesta. Uită-te la viața și moartea lui Ștefan, primul martir creștin. Chiar în timp ce potrivnicii săi aruncau în el cu pietre, el s-a rugat: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!” (Faptele Apostolilor 7:60). Aici descoperim modelul de trăire și iertare demn de urmat. Adevărata iertare este leacul ce vindecă cele mai profunde răni emoționale. Ea închide ușa trecutului și îți dă har și motivație ca să mergi înainte și să te bucuri de viața pe care Dumnezeu dorește s-o trăiești.

„I-a mângâiat şi le-a îmbărbătat inimile” (Geneza 50:21)

     Iacov a murit la șaptesprezece ani după ce s-a reîntâlnit cu Iosif, fiul pierdut, și frații lui Iosif iar au intrat în panică. Ei au început să se gândească: „Iosif… ne va întoarce tot răul pe care i l-am făcut” (v. 15). Așa că s-au strâns laolaltă, au inventat o poveste și i-au trimis vorbă lui Iosif, spunându-i: „Tatăl tău a dat porunca aceasta înainte de a muri: „Aşa să vorbiţi lui Iosif: „Oh! iartă nelegiuirea fraţilor tăi şi păcatul lor, căci ţi-au făcut rău” (v. 16-17). Să ne gândim puțin. Dacă tatăl lor ar fi spus lucrul acesta cu adevărat, el nu ar fi spus-o fraților lui Iosif, ci lui Iosif însuși, nu? El nu s-ar fi dus în mormânt cu teama că Iosif și-ar dori răzbunarea. Când Iosif a auzit că frații lui îi puneau iertarea la îndoială, i-a strâns pe toți la el și a plâns, spunând: „Fiţi, deci, fără teamă, căci eu vă voi hrăni, pe voi şi pe copiii voştri.” Şi i-a mângâiat şi le-a îmbărbătat inimile”(v. 21). Adevărata iertare, cea despre care primim învățătură din Scriptură, este un angajament pe care trebuie să-l pui în practică în fiecare zi a vieții tale. Oamenii au cel mai mult nevoie de dragoste atunci când o merită cel mai puțin. Nimeni nu a spus vreodată că va fi ușor. Dacă Domnul Isus ar fi așteptat până când vrăjmașii Săi aveau să se pocăiască, El nu S-ar fi rugat niciodată pe cruce: „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac!” (Luca 23:34). Firește, e mai ușor să ierți atunci când ceilalți își recunosc greșeala. Dacă, însă, lucrul acesta este o condiție necesară, nu vei experimenta niciodată izbânda! Ceea ce nu ierți – trebuie să retrăiești! Așadar, pentru binele tău, iartă, primește-ți viața înapoi și începe să umbli în binecuvântarea Domnului!

„Vei fi lângă mine… Acolo te voi hrăni…” (Geneza 45:10-11)

     Nu am terminat să medităm la episodul întâlnirii lui Iosif cu familia sa… Iosif nu numai că și-a iertat frații, dar i-a și protejat de cel mai urât coșmar al lor – acela de a fi nevoiți să se reîntoarcă la tatăl lor în vârstă și să-i spună ce făcuseră cu douăzeci și doi de ani în urmă. Iosif este cu un pas înaintea lor; îi sfătuiește ce să spună și ce să nu spună: „Grăbiţi-vă de vă suiţi la tatăl meu şi spuneţi-i: „Aşa a vorbit fiul tău Iosif: „Dumnezeu m-a pus domn peste tot Egiptul; pogoară-te la mine… Vei locui în ţinutul Gosen şi vei fi lângă mine, tu și fiii tăi… Acolo te voi hrăni…” (v. 9-11). Poate spui: „Cred că ar fi trebuit să fie obligați să mărturisească ce au făcut!” Nu, asta l-ar fi făcut pe tatăl lor, pe Iacov, să poarte o povară și mai grea – lupta cu regretul față de anii pierduți, din viața lui Iosif, ca să nu mai vorbim de fapul că ar fi trebuit să se lupte cu amărăciunea față de ceilalți fii ai săi. Iosif a dat dovadă de înțelepciune. Lucrul acesta i-a făcut pe frații săi să-l respecte și mai mult. E o mare diferență între mărturisire și „descărcare”. Se poate ajunge la daune ireparabile când încerci să te eliberezi descărcându-te de amănuntele vinovăției tale în față cuiva care nu poate suporta. Mărturisirea este, de multe ori, calea potrivită, însă numai după ce ai discutat cu un consilier experimentat. După ce David a păcătuit cu Batșeba, el a scris: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit…” (Psalmul 51:4). Când te gândești că Dumnezeu știe totul despre păcatul tău, și că El promite să păstreze cu sfințenie secretul, lucrul acesta ar trebui: 1) Să-ți sporească sentimentul umilinței și al mulțumirii; 2) Să te facă să-ți ții gura închisă; 3) Să te determine să refuzi să le amintești celorlalți păcatele și nelegiuirile.

„Trăiți în dragoste…” (Efeseni 5:2)

     Imaginează-ți ce-au gândit frații lui Iosif, când acesta a spus: „Nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu” (Geneza 45:8). Oare vorbește serios? Dumnezeu l-a trimis? Acesta e un nou nivel de iertare! Respectarea demnității și stimei de sine a celorlalți – iată ce lucrează Dumnezeu în noi! În deplină cunoștință de trecutul nostru păcătos, El ne acoperă cu haina harului. El Se așteaptă ca și noi să facem la fel pentru ceilalți. Când citim genealogia Domnului Isus din Matei capitolul unu, am putea crede că păcatul adulterului dintre David și Batșeba a făcut parte din planul divin încă de la început. Nu, păcatul nu face niciodată parte din planul lui Dumnezeu, iar David l-a plătit scump. Cu toate acestea, Biblia amintește aceste evenimente ca și cum exact așa trebuia să se întâmple. Biblia spune (Efes. 5.2): „Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit, şi S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros” lui Dumnezeu”. Când ierți cu adevărat, nu mai este loc pentru îndreptățirea de sine. Iar în stare să ierți, ești pentru că: 1) Îți aduci aminte pentru ce ai fost iertat la rândul tău; 2) Recunoști de ce ești în stare; 3) Vezi mâna lui Dumnezeu la lucru în imaginea de ansamblu. Iosif nu a fost binevoitor sau protector gândindu-se: „Voi fi admirat pentru că am fost atât de bun!” Nu! În anii petrecuți în temniță, Dumnezeu îi mișcase inima și-i schimbase atitudinea. Așadar, când Iosif a spus: „Voi… v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine” (Geneza 50:20), el a fost sincer! Un astfel de răspuns duce iertarea spre un nivel cu totul nou, și superior!

„Nu fiţi mâhniţi…” (Geneza 45:5)

     Continuăm să privim tabloul întâlnirii lui Iosif cu frații săi… cărora le spune între altele: „Nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut… căci ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră. …ca să vă rămână sămânţa vie în ţară…” (v. 5, 7). Când apare probabilitatea cea mai mare de a-i face pe alții să se simtă vinovați? Când uităm harul pe care și noi înșine l-am primit de la Dumnezeu! Deseori iertarea pe care le-o dai altora este cea care îi ajută să se ierte și ei înșiși! Iertarea de sine e o mare piedică în calea multora dintre noi. Pavel scria (Galateni 1:13): „Făceam prăpăd în ea [în Biserică]”. Apostolul folosește aici un termen utilizat în cazul uciderii oamenilor. El se întoarce exact în aceleași cetăți unde prigonise, și predică – dar cine făcea parte din audiență? Văduvele și orfanii celor uciși de el! Dacă nu ar fi învățat să primească harul lui Dumnezeu, Pavel nu ar fi putut împlini niciodată voia lui Dumnezeu. Unele popoare îi pedepseau pe ucigași biciuindu-le spinarea. E posibil ca Pavel să se fi gândit la lucrul acesta când a scris: „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24). Nimic nu ne împovărează mai tare decât sentimentul vinovăției. Acesta 1) Ne va doborî; 2) Ne va face să lăsăm în urma noastră un gust amar oriunde ne-am duce. Până și prietenii noștri se vor sătura și vor zice: „Treci peste asta”. 3) Ne va distruge relațiile. Cine dorește să stea în preajma cuiva care este obsedat de un lucru? Vei folosi noua relație numai pentru a reduce la tăcere durerea din vechea relație. 4) Ne va distruge sănătatea, întrucât nu suntem făcuți să le purtăm altora pică. Renunță la învinovățire! Cineva a afirmat: „Fiecare ar trebui să aibă un loc special unde să îngroape greșelile prietenilor și ale celor dragi”. Jelește, dacă trebuie – apoi, îngroapă totul și mergi mai departe!

„Voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică, ci… un duh de înfiere” (Romani 8:15)

     Vorbim și azi despre întâlnirea lui Iosif cu frații săi, în Egipt… Frații lui Iosif au rămas „încremeniţi… Iosif a zis fraţilor săi: „Apropiaţi-vă de mine.” Şi ei s-au apropiat. El a zis: „Eu sunt fratele vostru Iosif pe care l-aţi vândut ca să fie dus în Egipt. Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră” (Geneza 45:3-5). Vom observa că Iosif nu a reacționat așa cum reacționăm noi de atâtea ori când cineva ne rănește. Iosif nu i-a alungat pe frații săi, nu s-a bucurat văzându-i în încurcătură, nu a fost duplicitar, nu a jubilat spunându-le: „V-am prins!”, nu le-a reamintit cum l-au înjosit și cum i-au distrus visele, nu le-a pretins să recunoască faptul că el are dreptate și că ei au greșit, și n-a exclamat: „V-am spus eu!” Nu, Iosif a dorit să fie iubit, nu să inspire teamă. El a dorit să refacă relația, nu să se răzbune. El știa că beneficiile pe termen lung ale vindecării relației au depășit cu mult orice satisfacție pe termen scurt pe care o obținem prin răzbunare. El a înțeles că numai când îl eliberezi pe cel ce ți-a greșit te vei simți liber. Biblia spune: „Voi n-aţi primit un duh… ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: Ava!, adică: Tată!” Cuvântul „Ava” este un termen de alint care înseamnă „tătic”. Dumnezeu nu-ți readuce aminte de trecut și nici nu te ține la distanță din cauza eșecurilor tale. El dorește să știi că poți veni la El oricând, că ești acceptat, dorește să te simți în siguranță în prezența Lui și să-L numești „Tăticule”. Aceasta este dragostea pe care El dorește să le-o arăți altora – o dragoste prin care ceilalți să nu simtă teamă în prezența ta!

„Voi… v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine” (Geneza 50:20)

     Vreo douăzeci și doi de ani după ce-l vânduseră ca rob, frații lui stăteau acum în fața lui Iosif, devenit prim-ministru al Egiptului. Ei nu-l recunosc, iar el are soarta lor în mâinile sale. Dacă ai fi fost în locul lui, ce ai fi făcut? Le-ai fi plătit cu aceeași monedă? Le-ai fi adus aminte de faptele lor? În următoarele minute și zile, ne vom uita la ceea ce a făcut Iosif. Întâi, el nu a vorbit despre problema lui cu străinii. „N-a mai rămas nimeni cu Iosif, când s-a făcut cunoscut fraţilor săi” (Geneza 45:1). Iosif și-a luat măsuri ca oamenii din Egipt să nu știe vreodată ce i-au făcut frații lui. Nu așa ne tratează și Dumnezeu? În realitate, El ne „are la mână” pe fiecare dintre noi, așa încât ne-ar putea nimici pe dată și pentru vecie, și cu toate acestea, El refuză să reînvie păcatele noastre din trecut. Noi, de ce o facem? Ca să pedepsim! „Dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa” (1 Ioan 4:18). Care este teama noastră? Că vor scăpa nepedepsiți. Noi ne dorim să-și primească pedeapsa, așa că le spunem tuturor ce s-a întâmplat. Și în acel moment: 1) Ne jucăm de-a Dumnezeu! Care însă afirmă: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti” (Romani 12:19). Numai El cunoaște care au fost motivele ofensatorilor noștri de i-au făcut să ne rănească, și dacă le-a părut rău și s-au schimbat. Făcând publică greșeala altora, 2) Stabilim standardul după care noi înșine vom fi judecați. „Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi” (Matei 7:2). Dacă acest adevăr te face să te simți stânjenit, „Orice amărăciune… să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu” (Efeseni 4:31). Repet ce știi: Când alții ți-au greșit, „iartă și uită” este răspunsul corect!

„Aţintiţi-vă privirile… la Isus” (Evrei 3:1)

     Să zicem că încerci să slăbești, dar îți plac gogoșile. Cum poți birui ispita? Repetându-ți: „Nu am voie să mănânc gogoși, nu am voie să mănânc gogoși, nu am voie să mănânc gogoși, nu am voie să mănânc gogoși…”?! Nu! Cu cât te gândești mai mult la gogoși, cu atât mai mult le vei dori. În schimb, încearcă să-ți îndrepți atenția spre altceva (sau spre altcineva!) care te poate ajuta să biruiești ispita. Problema ta nu e gogoșeria, ci mintea ta. Acela e locul unde bătălia e câștigată sau pierdută. La fel este și în viața spirituală. Pavel scrie: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:1-2). Te poți închide singur în cameră și tot la „gogoși” să te gândești. Pe de altă parte, îți poți îndrepta gândurile spre Domnul Isus, poți să-ți iei puterea de la El și să treci victorios pe lângă toate „gogoșeriile” din oraș. Același principiu se aplică oricărui obicei de care dorești să scapi, și oricărui păcat pe care dorești să-l învingi. Victoria se obține, oare, cu ușurință sau peste noapte? Nu, Satan L-a ispitit pe Domnul Isus de mai multe ori în pustie… și te va ispiti și pe tine, până când își va da seama că strategiile lui nu dau rezultate. „Atunci diavolul L-a lăsat. Şi deodată au venit la Isus nişte îngeri, şi au început să-I slujească” (Matei 4:11). Prin Hristos, poți birui obiceiul tău!

„Ferice de cei blânzi…” (Matei 5:5)

     Domnul Isus a spus la începutul Predicii de pe Munte: „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul”. Starea generală a tuturor ar fi mai bună dacă cei blânzi ar conduce lumea, pentru că tocmai cei ce nu sunt blânzi au cam încurcat lucrurile! Sf. Francis de Sales a spus: „Nimic nu are mai multă putere decât blândețea, după cum nimic nu are mai multă blândețe decât adevărata putere”. La fel cum insectele trag mai mult la miere decât la oțet, tot așa oamenii reacționează mai prompt la blândețe decât la agresivitate. John Wooden, celebrul antrenor, relata următoarea întâmplare: „Tatăl meu, Joshua Wooden era într-un sens un om puternic, dar în alt sens era un om blând. Putea ridica greutăți pe care alții de două ori mai tineri decât el nu puteau, dar în același timp, ne citea poezii în fiecare seară, după o zi de lucru pe ogor la strâns de porumb, fân, grâu, roșii și pepeni. La fermă aveam o pereche de catâri pe nume Jack și Kate. Kate era adesea încăpățânată și mă lăsa baltă când trebuia să arăm pământul. Nu o puteam face să se ridice oricât de dur mă purtam cu ea. Tata îmi vedea necazul și traversa ogorul până ajungea atât de aproape încât să poată spune: „Kate”. Atunci ea se ridica și își începea iarăși munca. Nu a lovit-o niciodată cu mânie. Mi-a trebuit mult timp să înțeleg că până și un catâr încăpățânat reacționează la blândețe!” Când Biblia vorbește despre umilință, ea nu se referă la slăbiciune. Umilința înseamnă „putere sub control”. Un cal nărăvaș e nefolositor; o supradoză de medicament ucide în loc să trateze; vântul scăpat de sub control distruge totul în calea lui. Domnul Isus a fost puternic, dar și blând. Iar tu ești chemat să calci pe urmele Lui (1 Petru 2:21).