„Vistierii ascunse, bogăţii îngropate…” (Isaia 45:3)

     Când suntem stresați – și cine nu este, în zilele noastre? – printre primele reacții este apelul la cele mai recente cărți sau DVD-uri apărute despre „cum să…”, ori să ne întâlnim cu prietenii noștri creștini. Reimar Schultze observă: „În cel mai bun caz primim o frântură din ceea ce căutăm. Timpul petrecut vorbind despre Dumnezeu nu ține loc timpului petrecut cu Dumnezeu!” Uită-te la biserica ta și spune-mi dacă în toate cărțile religioase, în toate CD-urile și programele, există ceva care să ajungă la nivelul lui Enoh, Avraam, Moise și Noe. Însuși Dumnezeu a fost și va fi întotdeauna cea mai mare sursă de informații, inspirație, transformare și părtășie. Isaac medita pe câmp când „și-a ridicat ochii, și a văzut…” (Geneza 24:63). Când suntem singuri cu Dumnezeu, primim lumină… în clipele noastre de liniște, El pune înaintea noastră bogății spirituale – ascunse omului grăbit! Biblia spune: „După ce a dat drumul noroadelor, (Isus) S-a suit pe munte să Se roage, singur la o parte.” (Matei 14:23). Mulți dintre cei care veniseră să-L vadă pe Domnul Isus călătoriseră timp de câteva zile, și totuși El i-a îndepărtat – ca să Se poată ruga… Ca să fii singur cu Dumnezeu, trebuie să lași deoparte rude, prieteni, programe, oportunități ori opiniile altor oameni. Așa a făcut Domnul Isus! Mulţi s-au simțit jigniți, dar El nu S-a lăsat influențat de presiunea oamenilor. Isus a avut prioritatea părtășiei cu Tatăl ceresc, și a ascultat doar de vocea Tatălui! Poți să devii sclavul oamenilor, sau poți trăi după voia lui Dumnezeu. Nu poți să le faci pe amândouă! Dacă alegi a doua variantă, toți vor fi câștigați: din ființa ta va curge un izvor de apă vie, către ceilalți – și vei primi putere și tot felul de resurse de la Dumnezeu. El îți va descoperi „vistierii ascunse, bogăţii îngropate”

„Cine sunt eu…., de m-ai făcut să ajung unde sunt?” (2 Samuel 7:18)

     Un membru al parlamentului britanic și-a dus fetița în vizită la catedrala Westminster. Și-n timp ce ea privea coloanele magnifice, tatăl ei a întrebat-o: „La ce te gândești, draga mea?” Cu inegalabila candoare specifică, ea a răspuns: „Mă gândeam cât de mare pari acasă, tati, și cât de mic pari aici!” Prezența lui Dumnezeu ne face să ne dăm seama că… nu părem, ci chiar suntem mici!… și-n felul acesta ne ajută să ne smerim. În Vechiul Testament, regele David a intrat și a stat în fața Domnului și a zis: „Cine sunt eu, Doamne Dumnezeule, și ce este familia mea, că m-ai adus unde sunt?” Biblia este plină de exemple de oameni care s-au smerit înaintea lui Dumnezeu. În Evanghelia după Matei, autorul își menționează propriul nume doar de două ori, de fiecare dată numindu-se un vameș. Ioan nu-și menționează deloc numele în evanghelia sa; numele Ioan este pomenit în întreaga Evanghelie ioanină doar cu referire la Ioan Botezătorul. Apostolul Ioan pur și simplu se numește pe sine „celălalt ucenic” sau „ucenicul pe care-l iubea Isus”. Luca a scris două dintre cele mai importante cărți din Biblie, fără ca măcar o dată să-și menționeze numele. Pavel, cel mai prolific autor al Bibliei, se numește pe sine „stârpitură”… și se descrie ca fiind „cel mai neînsemnat dintre apostoli” (1 Corinteni 15:8-9), și „cel mai neînsemnat dintre toți sfinții” (Efeseni 3:8). De fapt, odată cu înaintarea în vârstă, Pavel a fost tot mai smerit, iar în una din ultimele sale epistole, se prezintă: „cel dintâi dintre păcătoși” (vezi 1 Timotei 1:15). Regele David nu a scris niciun psalm în cinstea victoriei cu Goliat, dar a scris psalmul pocăinței mărturisindu-și păcatul cu Batșeba (Psalmul 51). Așadar, cu atâtea exemple mărețe, nu ne rămâne decât să ne dorim să fim ca ei – adică întotdeauna smerit!

„Legea a venit pentru ca să se înmulțească greșeala…” (Romani 5:20)

     Nu încetez să mă minunez și să mă întreb: de ce ne-a scos Dumnezeu de sub legea Vechiului Testament, și a instituit harul ? Un răspuns bun ar fi: pentru că, deși legea le-a arătat oamenilor cât de slabi sunt, nu le-a dat și puterea s-o împlinească, s-o respecte… Să presupunem că îți place să mănânci multă ciocolată. Dar pentru că nu vrei ca asta să pună stăpânire pe tine, îți impui o ”lege”: „Nu trebuie, n-am voie – și deci nu voi mânca niciodată ciocolată!” Reușești chiar să te auto-convingi că pentru tine este un păcat să mănânci ciocolată! Dar această lege auto-impusă nu ți-a stopat pofta de ciocolată; se pare că, de fapt, ai probleme și mai mari! Acum nu te gândești decât la ciocolată; toată ziua și toată noaptea nu ai altceva în cap decât ciocolată. În cele din urmă, te trezești că mănânci ciocolată pe furiș, pentru că le-ai spus tuturor că nu o să mai mănânci ciocolată în veci. Nu poți mânca ciocolată în fața oamenilor, așa că te ascunzi când o mănânci, și ajungi să te simți cu adevărat vinovat pentru că acum ai devenit un „păcătos ticălos”. Acum înțelegi suferința de a fi „în temeiul legii”, în loc să fii liber în Hristos? Nou-convertiții își concentrează adesea atenția asupra legilor lui Dumnezeu, pentru a-și putea  controla pornirile, dar nu reușesc. Pe măsură ce se maturizează, ei învață să se orienteze spre călăuzirea Duhului Sfânt, și descoperă astfel că El îi poate izbăvi de dorința de-a păcatui. Legea presupune o viață trăită prin puterea voinței; viața trăită prin har presupune trăirea sub călăuzirea zilnică, a Duhului Sfânt! Ce favoare! Ce eliberare!

„Tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el…” (Luca 15:20)

     Bill Havens, sportiv canoist, era aproape sigur că va câștiga medalia de aur la Olimpiada de la Paris din 1924. Însă cu doar câteva luni înainte de începerea jocurilor, a aflat că soția sa urma să aducă pe lume primul lor copil pe când el avea să fie plecat. Soția i-a spus că se descurcă singură, dar acel moment însemna pentru Bill o piatră de hotar pe care nu dorea s-o rateze. Așa că i-a surprins pe toți când a decis să rămână acasă. Și-a întâmpinat cum se cuvine fiul, pe Frank, venit pe lume la 1 august 1924. Cu toate că s-a întrebat adesea ce-ar fi făcut la Jocurile Olimpice, Havens a spus mereu că nu a regretat niciodată că a luat acea decizie. Și-a dedicat viața băiețelului său și i-a insuflat dragostea pentru canoe. Au trecut douăzeci și patru de ani, și Jocurile Olimpice s-au ținut în Finlanda. De data aceasta, fiul său Frank a fost ales să concureze la canoe. În ziua de după competiție, Bill a primit o telegramă de la Frank, în care scria: „Dragă tată, îți mulțumesc pentru că ai stat acasă în așteptarea nașterii mele. Mă întorc acasă cu medalia de aur pe care ar fi trebuit s-o câștigi tu!” Era semnată „Scumpul tău fiu, Frank”. Bill Havens a dorit ca toți ai săi să știe că familia este pe primul plan, indiferent ce s-ar întâmpla. Iar lucrul acesta l-a făcut să fie un erou în ochii unui copilaș pe nume Frank. Bill a înțeles că medaliile își pierd strălucirea, recordurile sunt doborâte și realizările sunt în scurt timp uitate. Aceste lucruri nu aduc mulțumire de durată. Ce ne poate aduce atunci adevărata, durabila mulțumire? Un răspuns: dragostea pe care o ai pentru copiii tăi, și dragostea pe care ei ți-o poartă. Domnul Isus a subliniat că și atunci când un copil rătăcește, dragostea unui părinte îl poate readuce pe cale. Faci parte dintre aceia care își neglijează familia? Dacă da, schimbă ceva numaidecât!

„Să alergăm… în alergarea care ne stă înainte, să ne uităm ţintă… la Isus…” (Evrei 12:1-2)

     În cadrul competițiilor atletice din Edmonton, Canada, între echipele ce au concurat la proba de ștafetă 4 x 100 metri a fost și Jamaica. Cel de-al treilea alergător din ștafetă avea un prieten care concura în paralel la o altă probă. În timp ce aștepta să primească bățul, s-a uitat pentru o clipă la prietenul său ca să vadă cum se descurcă. Greșeală fatală! Tocmai atunci, al doilea alergător al ștafetei îi preda bățul – izbindu-se de el. Firește, jamaicanii au pierdut… întrucât coechipierul lor era preocupat cu altceva! În loc să se focalizeze pe scopul și ținta lui, el a fost atent la altcineva! Ce putem învăța din această relatare? Că trebuie să ne trezim! La cine privești – la Hristos, sau la ceilalți creștini? Biserica este ca un spital spiritual: unii din membrii ei au diferite boli și sunt în anumite stadii de creștere spirituală. Așa că, dacă te vei uita la alți creștini, vei fi dezamăgit, și-i vei și încurca pe alții… dar nu și dacă privești țintă la Isus! Într-o zi, Domnul Isus i-a spus lui Petru cum avea să moară apostolul, iar Petru L-a întrebat cum va muri Ioan: „Doamne, dar cu acesta ce va fi?” Isus i-a răspuns: „…ce-ți pasă ție? Tu vino după mine!” (Ioan 21:20-22). Ai urmărit vreodată o cursă de canotaj? Cei din barcă nu văd linia de sosire pentru că stau cu spatele la ea și sunt atenți la căpitanul lor. El îi coordonează și îi încurajează, spunându-le: „Vâsliți, vâsliți, vâsliți!” Le impune ritmul și îi păstrează pe traiectoria potrivită! Cuvântul potrivit pentru tine azi este acesta: uită-te doar la Isus! El e căpitanul și resursa în cursa ta!

„Învață-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătam o inimă înțeleaptă!” (Psalmul 90:12)

     O povestire ne spune despre un om care a ajuns în Rai și s-a întâlnit cu Sfântul Petru, care l-a întrebat: „Spune-mi, ce fapte bune ai făcut de-a lungul vieţii”. Omul a răspuns: „Ei bine, o doamnă în vârstă a fost atacată de o gașcă de hoți care a încercat să-i fure poșeta, aşa că m-am grăbit s-o salvez…” Petru a întrebat: „Când s-a întâmplat acest lucru?” Omul a răspuns: „Cam cu un minut în urmă”. Trist, nu-i așa? Doar o faptă bună?! Fără îndoială, dacă nu Se întoarce Domnul Isus, cu toții vom muri. „Anii vieții noastre se ridică la șaptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani”. Să presupunem că ai şaizeci de ani şi vei trăi până la optzeci. Asta înseamnă încă două sute patruzeci de luni de viață! Atunci când începem să gândim în acest fel, timpul devine o resursă preţioasă și limitată. Doar astfel înțelegem cât de important este să valorificăm fiecare zi pe care o avem la dispoziție. De fiecare dată când spunem, „Mă voi ocupa de asta mâine”, pierdem o zi pe care nu o vom mai recăpăta niciodată. Haideți să medităm la următoarele întrebări: Ai descoperit voia lui Dumnezeu pentru viaţa ta şi ți-ai luat angajamentul de a o îndeplini? Dacă nu, de ce? Între lucrurile pe care trebuie să le înțelegi și accepți, include-le și pe următoarele: 1) Dumnezeu a programat data sosirii tale pe pământ. „Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; și în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.” (Psalmul 139:16) 2) Dumnezeu a pregătit drumul pe care vei merge. „Și noi, să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte…” (Evrei 12:1) 3) Dumnezeu te va răsplăti pentru modul în care ai trăit (1 Corinteni 3:14-15). Așa că, valorifică fiecare zi pe care o ai!

„Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine…” (Numeri 6:25)

     Când studiezi viața lui Hristos, îți dai seama că pentru El rugăciunea nu a fost ceva ce i-a secat energia, ci ceva ce L-a umplut de energie. La fel poate fi și pentru tine, când vei ajunge să vezi fața lui Dumnezeu strălucind peste tine, în timpul dialogului și comuniunii tale cu El prin rugăciune. Când te întâlnești cu un critic care vrea să-ți prezinte opinia, îți pierzi energia. Dar când te întâlnești cu cel mai bun prieten, dobândești energie – iar Domnul Isus a spus: „…v-am numit prieteni…” (Ioan 15:15) Ai observat cum își vorbesc uneori îndrăgostiții, ca bebelușii? E ceva extrem de intim și de personal – și care poate surprinde în mod neplăcut o a treia persoană. Dar noi o facem pentru că e limbajul cel mai tandru pe care îl cunoaștem. Viața de rugăciune a Domnului Isus a dat dovadă de această profunzime. El l-a numit pe Dumnezeu „Ava”, un cuvânt aramaic ce se aseamănă cu „tati” sau „mami”. (Domnul Isus a vorbit în aramaică și anumite porțiuni ale Noului Testament sunt scrise în această limbă și nu în greacă). „Ava” era primul cuvânt rostit de un copil evreu, pentru că este foarte ușor de pronunțat. Când Domnul Isus era în prezența Tatălui Său, gingașa dragoste pe care o oferă adultul unui copil pentru a-i da putere, este ceea ce primea și El de la Tatăl Său. Iar tu poți avea aceeași experiență! Acesta este motivul pentru care Pavel a scris: „voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava! adică: Tată!” Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori…” (Romani 8:15-17) Scopul tău cel mai înalt în rugăciune ar trebui să fie părtășia profundă cu Dumnezeu.

„Faţa Ta, Doamne, o caut!” (Psalmul 27:8)

     O imagine remarcabilă a ceea ce se poate întâmpla în rugăciune, ni se oferă atunci când ne uităm la un părinte și la odrasla lui. Imaginează-ți un copilaș de un an care se uită la tine și te fixează cu privirea. Te simți vrăjit. La început el se uită sfios, întorcându-și capul și privindu-te cu coada ochiului. Faci și tu la fel. E distractiv. Copilul își întoarce fața și se uită drept la tine, iar tu îl imiți. Apoi se aude un zgomot puternic în spatele lui. El se sperie atât de tare încât e gata să plângă, așa că tu îți schimbi expresia feței, și zâmbești. Face și el la fel și numaidecât gângurește de bucurie. Când un copil te privește în felul acesta și când cineva îi dă de înțeles că pricepe ceea ce simte el, creierul și sistemul său nervos fac conexiuni cruciale înlăuntrul trupului său. El experimentează veselie și relaxare. Prin faptul că te joci un joc al mimicii cu el, tu de fapt îi transmiți copilului pace. Jocul acesta îi produce alinare. El se bucură în prezența ta. Rugăciunea face la fel. În Vechiul Testament, Dumnezeu i-a spus lui Moise să-i învețe pe evrei următoarea rugăciune: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească! Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine! Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea!” (Numeri 6:24-26) Prin rugăciune, noi vorbim despre „căutarea feței lui Dumnezeu”. Asta înseamnă că uneori rugăciunea se referă la vorbire, alteori la ascultare. Dar există și un al treilea ingredient. Este vorba despre siguranța pe care o simțim atunci când percepem zâmbetul plin de dragoste și de încuviințare din partea lui Dumnezeu!

„V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos…” (2 Corinteni 11:2)

     În vremurile Bibliei, logodna însemna mult mai mult decât un angajament: ea făcea parte din ritualul căsătoriei. Odată ce cuplul era logodit, cei doi erau considerați a fi una. Dar căsătoria nu se consuma decât după un an sau mai mult. În acel interval de timp, mirele construia noua lor casă, continua să-și curteze logodnica, încercând s-o cunoască și lăsând-o și pe ea să-l cunoască. Logodnica se pregătea și ea aflând tot ce putea despre viitorul ei soț pentru a-i putea fi pe plac în toate privințele. În cele din urmă, mirele își ducea mireasa în noua lor casă și își începeau viața de soț și soție. Așadar, care este scopul acestei ilustrații? Unul simplu: Biserica este mireasa lui Hristos și noi trebuie să tânjim după momentul în care se va consuma unirea noastră cu El, și când vom fi părtași la masa de nuntă a Mielului în ceruri (vezi Apocalipsa 19:7). Până atunci, Domnul Isus Își îndeplinește rolul, pregătindu-ne un loc, rugându-Se și mijlocind pentru noi, continuând să ne facă curte, să-Și reverse dragostea peste noi și să ne aducă la „cunoștința Lui” (Efeseni 4:13). Dar care este rolul nostru? Acela de a ne aduce aminte că modul în care ne trăim viața trebuie să Îl reflecte pe El. Niciun bărbat nu-și dorește să-și vadă soția completând cecuri false, angajându-se în conversații indecente, îmbătându-se în public sau flirtând cu alți bărbați. El dorește ca ea să se înfrâneze de la acele comportamente, deoarece o iubește și dorește ca ea să aibă o reputație bună. El dorește ca soția lui să fie o reflectare frumoasă a lui și a familiei. Cu alte cuvinte, logodna ta cu Hristos îți cere să nu mai trăiești pentru tine – ci pentru El!

„Mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Faptele Apostolilor 24:16)

     Când treci printr-un detector de metale la aeroport, ești obligat prin lege să scoți tot ce ai metalic prin buzunare (chei, monede, pixuri)… Dacă nu o faci, se pornește o alarmă, iar dacă încerci să ascunzi o armă sau un cuțit, vei ajunge la închisoare. La fel funcționează și conștiința. Când faci o nelegiuire cu bună știință, Duhul Sfânt care locuiește în tine îți va alerta conștiința și se va declanșa o alarmă înlăuntrul tău. Dacă ești înțelept, te vei pocăi de păcat și vei îndrepta lucrurile. De ce? Deoarece tu trebuie să păstrezi ”credinţa şi un cuget curat, pe care unii l-au pierdut, şi au căzut din credinţă” (1 Timotei 1:19). Gândește-te la cuvântul „naufragiu”, apoi imaginează-ți Titanicul. Ai înțeles ideea? Când Dumnezeu spune NU, El nu vrea să fie o persoană insuportabilă; El încearcă să te protejeze de aisbergul spre care te îndrepți! Mulți dintre noi avem sisteme de alarmă în casele noastre. Când deschidem ușa, avem treizeci de secunde înainte ca alarma să se declanșeze și să fie chemată poliția. Dumnezeu te-a înzestrat cu un sistem de alarmă care funcționează în același fel; se numește conștiință. Există trei moduri în care poți s-o folosești: 1) S-o decuplezi. 2) S-o ignori! 3) S-o lași să te avertizeze și să umbli în binecuvântarea lui Dumnezeu. Autorul epistolei către evrei a spus: „Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind să ne purtăm bine în toate lucrurile.” (Evrei 13:18) Aceasta ar trebui să fie rugăciunea ta, astăzi – și în fiecare zi!